NOAPTE BUNA, PE MAINE!

E târziu şi oraşu-i obosit.

Oamenii păşind nervoşi

Nu văd cerul acoperit

De câţiva nori pufoşi.

Aş vrea în ochi să-i privesc,

Dar au privirea plecată

Spre iPhone-ul lor scump, chinezesc

De care nu pot să se despartă.

Aş vrea să asculte cu mine

Umbrele serii târzii,

Dar au urechile-astupate

De căştile ca nişte jucării.

E linişte şi totuşi gălăgie,

Căci gândurile lor se ţes în poveşti

Ca o sinuoasă hemoragie

De complicate emoţii omeneşti.

Tresar la câte un claxon bezmetic,

Maşinile curg grăbite

Şi îmi par în întuneric

Doar nişte umbre şoptite.

Frumoşii-n gând şi în cuvânt

Împart străzile-ntunecate

Cu câte un cerşetor cu pletele-n vânt,

În stare avansată de ebrietate.

Nu-i încă noapte, dar e târziu

Şi visele îmi dau târcoale.

Unul mic, rozaliu

Se apropie agale.

Uit de zgomot şi isterie,

Uit de agitaţie şi astenie

Şi aş vrea să mă trezesc într-o frântură de frumuseţe

Cu puţin violet şi multă blândeţe.

Mâine e la distanţă de un gând

Şi adorm uitând

De cerşetorul flămând,

De goana nebună

După o vorbă bună,

De praf şi temeri

De tot ce a fost ieri.

ZIC SI EU...

‘ Ce multe versuri, ah! ce multe versuri
Şi totuşi ce puţină poezie!’

Unde te uiţi e vid, e fals, e rece,

Suflete-amorţite, emoţii false, platitudini

Născute din vulgare atitudini.

Ne-am grăbit

Şi am rănit,

Căci am uitat să oferim

Galant un zâmbet nostim

Şi să primim

Firesc, fără să cârcotim.

Alergând după ceva,

Am uitat.

Şi evident am ratat.

Am alergat după mult,

Şi am uitat bucuriile mici,

Oferite de un licurici.

Am alergat după perfect

Si am uitat să privim atent,

Cu emoţii de adolescent.

Am alergat după elogii

Şi am uitat clipele luminoase

Din preajma vorbelor armonioase. 

Am alergat după putere

Şi am uitat că nu avem voie sa călcăm in picioare demnitatea,

Dreptatea şi seninătatea.

Am alergat după mărire

Şi am uitat să ne bucurăm de un gândăcel cărămiziu

Ce luminează chiar şi un cer cenuşiu.

Alergând mereu după ceva,

Am uitat dezmierdarea fină

Şi am ratat bucuria senină.

Ce multe versuri, ah! Ce multe versuri

Şi totuşi ce puţină poezie!

Deşi cunoaştem sofisticate nuanţe de mânie

Şi calomnie,

Am uitat ce culoare au sinceritatea

Şi simplitatea.

VIS LA CHEIE

Am inchis televizorul si ma pregatesc de culcare. Am vrut sa vad un film, dar m-am trezit urmarind un documentar fascinant despre omenire, evolutie, relatii interumane si interculturale. Pun capul pe perna, dar nu reusesc sa adorm rapid. Ca pe un ecran urias, vizualizez cu ochii mintii: rasism, apartheid, segregare, discriminare rasiala, intoleranta, xenofobie.

Ma ghemuiesc mai comod si adorm. Sau asa cred. Imi amintesc ca am citit undeva ca omul este o fiinta culturala, deci este educabil. Inseamna ca aici este cheia: ni se predau stiinte, digeram formule complicate despre compusi chimici si fenomene fizice, dar nu ne acceptam intre noi. In general ii percepem pe ceilalti fie ca dusmani, deci ii respingem, fie ca prieteni, deci ii acceptam. Dar nu prea avem disponibilitate pentru a-l cunoaste pe cel pe care il respingem. Nu stim sa acceptam chiar daca nu ne place cineva. Suntem impartiti in persoane dominatoare si persoane dominate. Cei care nu accepta dominatia, sunt exclusi automat din grupuri, mai ales in cultura adolescentilor. Visul meu incepe sa rasfoiasca sertare ascunse, cu informatii pe care le stiusem candva, dar le uitasem. Poate folosesc totusi prea mult internetul si creierul meu a inceput sa functioneze ca un computer, in somn ... O sa ma mai gandesc la asta, dar acum nu am timp. Este momentul sa gasim o solutie.

Ce ne lipseste pentru ca multiculturalitatea sa functioneze? De ce nu avem toti dorinta de a ne cunoaste, de a ne intelege si accepta unii pe altii ? Cred ca nu ne intelegem suficient de bine. Limbile straine sunt indispensabile, dar ne ajuta sa intelegem doar cuvintele rostite de cineva, nu persoana. Omul pe care nu il intelegem are ganduri, trairi, amintiri, spaime, deceptii, bucurii. Nu ne-a invatat nimeni sa ‘citim’ si mai ales sa intelegem asa ceva. Documentarul vizionat mai devreme vorbea despre atitudini etnocentrice. La nivel larg, si popoarele functioneaza la fel: membrii propriului grup sunt considerati superiori, iar valorile si obiceiurile – singurele adevarate si care merita respectate, iar membrii altor grupuri sau popoare sunt inferiori, ca si valorile si obiceiurile lor. Daca in interiorul grupului, etnocentrismul este motorul solidaritatii sociale, in exterior este cauza genocidelor, discriminarilor, purificarilor etnice despre care am invatat la istorie. Tocmai a cazut o bomba in Siria. Ca solutie la problemele sociale ale tarii, solutie gandita de statele mai dezvoltate. Cred ca ma aflu in mijlocul unui cosmar din care as vrea sa ma trezesc.

Imi amintesc de colonizatorii Americii care ii considerau pe bastinasi animale salbatice. Revad apoi secvente rulate cu viteza din filmele si cartile despre lagare de exterminare, sclavie, dictatura. Am fost invatati la scoala ca sclavia a fost abolita. Totusi, vedem la televizor forme moderne de sclavie: cetateni care folosesc minori pentru a le lucra pamantul, copii pe care ii tin in lanturi si ii infometeaza. Tresar in somn. Nu imi place acest vis. As vrea sa se termine.

Am auzit deseori despre valorile umane care ar trebui sa ne conduca. Dar acum realizez ca ni s-au predat doar cuvinte: acceptare, intelegere, compasiune etc, dar nu am fost invatati cum sa traim in realitate aceste atitudini. Cum sa fim intelegatori? Cum arata compasiunea? Ce este in definitiv? Predarea acestor cuvinte doar ca niste formule magice este ca si cand am certa un copil care s-a urcat prima oara pe bicicleta ca nu isi tine echilibrul. Putem sa tipam la el: de ce nu-ti tii echilibrul? Dar daca nu a experimentat starea de echilibru si creierul lui nu stie ce are de facut, tipam degeaba. Copilul pur si simplu nu stie CUM sa faca acest lucru. Trebuie sa il invete cineva, fara sa il tina, pentru a-l lasa sa experimenteze singur, dar in siguranta. Visul meu se muta brusc la scoala. Este locul unde invatam. Dar din orar lipsesc orele pentru acumularea competentelor interculturale: educatie umanista si interculturala, fizionomie culturala, comunicare, lingvistica. Cred ca cineva le-a sters din greseala. Visul le reda locul in catalog. Poate nici nu este nevoie de note, ci doar de experiente.  

Cred ca incep sa inteleg de ce este nevoie. In primul rand, de comunicare. Dar nu doar cu ceilalti, ci in primul rand comunicarea cu sine. Comunicarea in masa, comunicarea verbala, non-verbala si interculturala sunt de asemenea importante. Un obstacol in calea comunicarii eficiente este lipsa de interes. Oamenii sunt stresati de problemele cotidiene si nu mai prezinta interes pentru problemele altora, elevii sunt obositi de volumul mare de informatii fade pe care trebuie sa il retina, asa ca nu mai manifesta interes si pentru problemele colegilor, cetatenilor, popoarelor. Nu cred ca putem obliga pe cineva sa fie interesat de problemele altora. Insa putem accepta in categoriile sociale fara de care societatea nu poate functiona - profesori si medici - doar persoane cu aptitudini lingvistice, interpersonale si capacitate empatica. Ma trezesc brusc.

A sunat ceasul. Poate ca visul meu a durat doar o clipa, dar am inteles cateva secole de neacceptare. Imi dau seama ca am inteles mai bine de ce Gulliver era pasionat de lingvistica si de ce Gullible cauta normalitatea intr-o lume anormala. M-am intors la carti, dar si la lumea reala. Visul meu m-a invatat ceva. Cheia este educatia.

CALISTRAT HOGAS - In Muntii Neamtului
traducator: Brenda Stefanescu

     As far as the eye could see towards the east between the mountains on one side and the mountains on the other, the Nichitului stream was rushing with crystal clear water, now through blooming grassland, then through meadows of young birches, willows or alders, and next through large, barren areas of the gravel river sides looking like a many-faced mosaic, while the slating rays of the sun falling on the running crests of its waves were creating the image of a twisting and turning wide, soft silk ribbon with changeable golden glitters.
      Dusk was starting to rise from the depths … while, among the high peaks of the mountains still indulging in the reddish particles of the last rays of the sunset, the hidden valleys were darkening the view like immense spots of violet blue shadows… From the depths, from the heights, from the mystery of the forests, from the darkness of the woods, from the air, from everywhere, the prolonged voices of the evenings in the mountains were leaving space to quietness and rest. And slowly, slowly, one by one, everything was fading and falling asleep, and rarely was a bark of a dog, a sound of a cowbell, a voice of a horn distinguished from afar. It was only the stream rushed along its fatal direction by an unseen power was still indicating, in the universal apathy, the eternal vigour of life in the sleeping veins of things...
      Far, very far away, in the east in front of us, towards the large mouth of the valley, something else was still shining in the dusk shadow, like a star fallen from the sky onto the ground … it was the last ray of light driven apart from the far away west onto the tall, metallic gloss of the hermitage steeple: and when this star faded away and disappeared behind the shadow of the Earth, another one lit up from the highest powers of the sky, … it was the Evening Star…

INCERCARE SF, by Brenda Stefanescu

       In anul 3000 pamantenii se lupta deja de 10 ani cu Principalii, care stapanesc Terra, planeta ce face parte din imperiul lor. Tara dupa tara este infranta de asupritorii care lupta ca si cum ar fi teleghidati.
       Printre tarile care inca mai lupta pentru eliberare se afla si Epsilon, tara mea. Nu am fost infranti de armata Primului, conducatorul Principalilor, deoarece avem tehnologia aproape la fel de asemanatoare cu a lor. Asta spun conducatorii armatei. Eu consider ca ceea ce ne ajuta sa rezistam este tactica noastra, a soldatilor. Mai exact, faptul ca fiecare dintre noi isi alege si crede intr-un punct slab al inamicului. In acest mod, Principalii sunt atacati in mai multe zone: zona armatei, zona umana, a soldatilor etc. si sunt slabiti mult mai usor.
       Marile forte ale lumii se concentreaza doar pe arme si doresc sa le foloseasca pe cele mai bune, fara sa se gandeasca la adevaratul punct slab al inamicului. Din pacate psihologia nu este punctul nostru forte, dar sper ca Principalii sa nu observe asta.
       Urmaresc stirile: 'Tara noastra rezista in fata cotropitorilor'. In josul ecranului se anunta timid ca armata recruteaza tineri intre 15 si 23 ani. Ma indrept rapid spre unitatea mea: Beta. Sunt sigura ca de data aceasta nu vor fi prea multi recruti. Oamenii considera ca putem invinge si fara ajutorul lor, dar eu nu sunt de acord. Astazi lupt pentru a 64-a oara cu Principalii si cred ca punctul slab ales de mine este cel mai important: sunt destul de necontrolati si neindemanateci, ca atare nu isi gandesc miscarile prea bine. Asa ca sunt destul de simplu de invins. Cred eu.
       Nava ne lasa pe campia pe care se desfasoara lupta. Toti avem arme AX, usoare si simplu de manuit. Ma indrept spre unul dintre  Principali. Ranjit si desirat, ma duce cu gandul la un pusti ce incearca sa intimideze un copil mai mic decat el. Ii zambesc formal si imi ridic arma.
     O apropii incet de mana lui dreapta. Acesta se repede sa-mi blocheze atacul, fara sa observe ca mi-am retras deja mana. Il imping cu bratul opus, dezarmandu-l in acelasi timp. Stie ca este invins si se uita spre nava noastra, unde se afla restul Principalilor invinsi.
       Un Principal invins este un pas spre victorie. Revin cu amanunte dupa somnul obligatoriu de 15 minute si raportul de seara.

TRASURA COPILARIEI

     Ma intorceam de la scoala. Tocmai intram in casa cand pe strada mea a aparut o trasura impodobita, manata de doi copii.
     Trasura era plina cu adolescenti care se inghesuiau, dorindu-si ca aceasta sa ii duca din nou in perioada in care puteau sta degeaba fara sa fie pedepsiti. Le era dor de vremea cand nu erau obligati sa se duca la scoala, nu aveau responsabilitati si temele nu le rapeau tot timpul liber.. Puteau sa se joace toata ziua, puteau sa greseasca fara sa primeasca nota mica, pe scurt totul le era permis.
     Cei doi copii de pe capra imi faceau semn si ma invitau si pe mine in trasura lor. Vazandu-ma indecisa mi-au strigat pe un ton vesel avantajele de care m-as fi bucurat daca ma alaturam grupului lor. Am refuzat politicos, stiind ca, asemeni lui Pinocchio, adolescentii din trasura nu erau pe un drum bun, iar trasura aceea luxoasa avea sa se transforme intr-o caruta ponosita. Nu-mi dadeam seama daca erau golani sau doar copii visatori care sperau ca pot schimba cursul vietii, fara sa isi dea seama ca timpul nu poate fi oprit. Desi promisiunile erau atractive, m-am temut sa ma sui alaturi de ei, deoarece ma temeam ca visul lor sa nu devina cosmarul meu: daca ramaneam blocata in acea lume si nu aveam sa mai aflu vreodata ce-mi rezervase viata?
     Cei doi s-au enervat brusc si au luat-o din loc. Trasura a plecat, iar copiii aceia fericiti, cu cat se indepartau mai mult de realitate, cu atat deveneau mai obraznici, frustrati si tristi. Am stiut atunci ca am ales corect: ei pierdeau contactul cu realitatea, nestiind ca aveam si eu trasura mea din copilarie, pe care o tratam insa ca pe o amintire de pret, fara sa o prafuiesc pe drumuri nesabuite si pe care nimeni nu va pune vreodata stapanire.

POVESTEA SUBSTANTIVULUI

     In oras urma sa se realizeze un film si producatorii cautau actori. In rolul Verbului au ales un personaj care se agita, topaia si vorbea intr-una. Parea omul ideal. Cei cu imagintie bogata au primit rolul de Adjective. Prietenilor verbului au devenit Adverbe. Cei care aveau o dictie frumoasa si stiau sa numere bine au fost distribuiti ca Numerale. Niste actori tineri s-au bucurat cand au primit roluri marunte de Conjunctie, Prepozitie si Interjectie, caci se temeau de rolurile cu text lung, nu erau obisnuiti sa vorbeasca prea mult.
     Rolul cei mai consistent, de Substantiv, l-a primit un tip ce parea sa aiba o memorie foarte buna. Ceilalti au rasuflat usurati ca au scapat, dar el era fericit ca avea o multime de categorii gramaticale. I s-a dat si un inlocuitor, Pronumele, dar Substantivul nostru devenise deja putin ingamfat si spera ca nu va fi inlocuit prea des. Incepuse deja sa se joace cu numarul si genul, desinentele ii placeau la nebunie, era mandru de cazurile lui si foarte incantat ca are multe functii sintactice.
     Stiti care era singurul lui regret? Ca nu avea si el o diateza. Macar una mica. L-a intrebat pe verb daca nu poate renunta la una dintre ele, dar acesta avea si el mandria lui.
     Desi unii colegi fusesera fericiti ca au scapat de un rol greu, se uitau acum cu jind la jucariile Substantivului: cele 3 declinari, motiunea, substantivele mobile, ba chiar si epicene. Substantivul era insa un tip echilibrat, asa ca a avut grija ca jocurile sale sa ii ajute si pe ceilalti sa se exprime cat mai clar in rolurile lor.