NISTE CARTI - cu Ana Cocoveanu

Ma vad cu Ana in vacante si uneori in weekend, cand nu avem teme prea multe. Ne stim de 9 ani si ne bucura fiecare intalnire pentru ca avem multe de povestit. Am fost colege doar doi ani, apoi am urmat scoli diferite, iar acum, la liceu, profile diferite. Dar discutiile noastre ajung intotdeauna si la carti si ecranizari.

 

Brenda:  Ana, iti amintesti ce citeai la 7-8 ani?

Ana: La acea varsta citeam mai mult carti de povesti si adoram revistele cu benzi desenate: Garfield si Rahan.

Brenda: Ce citesti acum? Sau care sunt preferintele tale literare acum?

Ana: De Craciun am primit o carte de Kurt Vonnegut care se cheama "Abatorul 5". Am inceput sa o citesc imediat si mi-a confirmat impresia buna despre acest autor. Mai citisem la inceputul acestui an "Galapagos" si mi-am propus sa citesc mai multe carti scrise de el fiindca stilul ironic si critic in care imbina realul cu SF-ul este pe gustul meu. Deci preferintele mele actuale se indreapta catre cartile SF.

Brenda: Dar titlurile recomandate de scoala? Se suprapun preferintele tale cu recomandarile profesorilor?

Ana: In foarte mica masura! Lecturile obligatorii nu ma atrag deloc, in schimb in lista de carti facultative am gasit titluri interesante si pe care ma pregatesc sa le caut si sa le citesc.

Brenda: Iti amintesti care a fost prima care pe care ai citit-o singura? O mai ai?

Ana: Nu, nu mai stiu ce carte a fost prima citita. Dar sigur o mai am pentru ca eu nu pot renunta la cartile mele. Nu ma despart nici macar de cele care nu mi-au placut.

Brenda: Care a fost cartea ta preferata? Cea pe care ai reciti-o de cate ori ai timp? Ne-o poti prezenta pe scurt?

Ana: Cartea mea de suflet, pe care o citesc in fiecare an inainte de ziua mea, este "Batranul din Luna" scrisa de Grace Lin. Este un basm de inspiratie folclorica scris de o autoare de origine taiwaneza stabilita in SUA. Este vorba despre o fetita plecata intr-o calatorie fantastica, in incercarea de a-si schimba norocul si totul se intampla in lumea magica a culturii chineze care abunda in superstitii si in animale fabuloase.

Brenda: Ai citit ceva din obligatie, fiind recomandare scolara, si te-a plictisit teribil? Ceva ce de-abia asteptai sa termini?

Ana: Cartile de citit necesare la scoala nu au fost in sine neaparat plictisitoare. In schimb modul in care am fost obligati sa le abordam a fost total neplacut si obositor. Eram la un pas sa renunt la placerea cititului din cauza ca trebuia sa scoatem  cate o idee din fiecare carte citita, o suta de cuvinte noi pe care sa le notam in caiet impreuna cu definitia lor, cat si o suta de expresii deosebite din fiecare carte obligatoriu de citit. In acest fel orice dorinta de a urmari subiectul se pierdea rapid din cauza deselor intreruperi.

Brenda: Stii care au fost cartile preferate ale parintilor tai in copilarie si in adolescenta? Se regasesc si in lecturile tale? Dar invers: parintii tai ce parere au de titlurile care ti-au placut tie mult-mult?

Ana: Mama mi-a recomandat majoritatea cartilor pe care le-am citit si culmea mi-au si placut. Aici se inscriu carti precum: "1984" si "Ferma animalelor" ale lui George Orwell, Jocul lui Ender" de Orson Scott Card sau "Copilul divin" de Pascal Bruckner. Unele nu au fost chiar potrivite neaparat cu varsta mea de la momentul lecturii, asa dupa cum a recunoscut si mama, dar mi-au placut tocmai pentru ca m-au facut sa reflectez mult la lumea descrisa acolo si la ceea ce s-ar putea intampla pe Pamant daca deciziile oamenilor nu ar fi rationale. Daca eu descopar o carte interesanta atunci si mama si tata doresc sa o citeasca si apoi discutam impreuna despre ea si daca exista ecranizarea ei cautam sa vedem impreuna filmul.

Brenda: Preferi sa citesti intai cartea si apoi sa vezi ecranizarea? Este vreun titlu al carei ecranizare ti s-a parut mai slab decat cartea tiparita?

Ana: Nu neaparat. Nu prea conteaza ordinea fiindca oricum daca citesc mai intai cartea vreau sa vad si filmul si invers. In general filmele nu urmaresc neaparat firul cartii si e interesant de urmarit si modul in care regizorul filmului a interpretat cartea. Filmul facut dupa cartea "O bucla in timp", desi are efecte speciale foarte reusite, nu m-a miscat atat de tare precum lectura cartii.

Brenda: Preferi sa citesti ‘clasic’, dand paginile sau esti genul modern, cu ebook-ul in buzunar?

Ana: Nu am nici o preferinta, depinde doar de felul in care gasesc cartea dorita. Uneori nu am acces la cartea tiparita si atunci nu imi refuz placerea cititului de pe tableta.

Brenda: In ce limba iti place cel mai mult sa citesti?

Ana: Imi plac si cartile in limba romana dar si cele in engleza la fel de mult! Eu consider ca ceea ce am citit pana acum tradus in limba romana a fost foarte expresiv si am citit cu placere aceste carti.

Brenda: Te-ai gandit vreodata cum ai fi perceput lectura daca totul ar fi fost deja digitalizat si ai fi fost obligata sa citesti DOAR pe ebook? Daca nu ar mai fi existat cartile cu pagini vechi sau cu miros proaspat de tipografie?

Ana: M-am gandit foarte mult la acest lucru mai ales cand am citit "Fahrenheit 451" de Ray Bradbury, care are ca subiect exact o societate care este obligata sa renunte la carti si in general la citit. Societatea era una totalitara iar oamenilor li se induceau ideile si credintele in functie de scopurile urmarite de conducatori. Oamenii liberi care doreau sa citeasca, sa aiba opinii, vise sa traiasca dupa bunul plac erau vanati, iar cartile pe care le citeau erau arse ca intr-un fel de executii publice. Cu siguranta nu as dori sa ajungem intr-un astfel de viitor!

Brenda: Poate citesc acest interviu si prietenii tai. Ce carte ti-ar placea sa primesti de ziua ta?

Ana: Ooo, lista este foarte lunga! Asa ca nu ma pot hotari asupra unui titlu. In general citesc cu mare placere ceea ce primesc, imi place sa experimentez orice gen literar.

Brenda: Sper sa ti se implineasca dorinta. 

ANA Cocoveanu, 15 ani, Colegiul National Iulia Hasdeu, Bucuresti, Romania

De data aceasta, in continuarea interviului, va propun o prezentare in 10 pasi a romanului Hotul de carti, de Mrkus Zusak. Vizionare placuta!

NISTE CARTI

2019 a fost desemnat Anul Cartii in Romania, asa ca voi profita de ocazie pentru a publica scurte interviuri cu copii si adulti si prezentari ale unor carti. Discutiile avute pana acum mi-au starnit deja interesul pentru niste titluri, asa ca de-abia astept sa le citesc si eu. Poate voi strecura si cate un film. Mi-ar placea sa daram mitul conform caruia adolescentii de azi nu (mai) citesc.

Ganduri pentru Centenar +

E zarvă mare peste tot, vine 1 Decembrie şi nimeni nu pare să fie de acord cu nimeni. Sau, altfel spus, toată lumea este într-un dezacord perfect cu toată lumea. Hai să lămurim ceva: a cui e ziua? A României. OK. Ce sau cine e România? Ei, aici lucrurile se complică. Păi, dacă nu ştim ce sau pe cine sărbătorim, înseamnă că nu ştim nici ce să îi dăruim.

Am citit mii de rânduri în care cele două tabere - pro şi contra Catedralei -  se războiesc. Alţii, mai banali e drept - pro şi contra festivităţilor de 1 Decembrie. Sau pro şi contra tinerilor care preferă să studieze sau să lucreze în străinătate. 'Pro şi contra' pare să fi devenit un joc naţional. Ba chiar Jocul naţional, cu J mare.

Un lucru e sigur: România e a noastră. Aici nu mai e loc de discuţii. Ce ar fi să îi facem cadou toleranţă? Am senzaţia din ce în ce mai acută că este ceea ce lipseşte dintre noi. Că doar România nu e un contur pe hartă, cu un schelet muntos în mijloc şi o mare undeva în dreapta! Suntem noi toţi, cei ce o bârfim sau o iubim. 

Suntem ca un copil răsfăţat: vrem totul şi suntem invidioşi pe fratele sau sora care are o jucărie interesantă. Protestăm din oficiu. Însă, în acelaşi timp ne iubim România. Nu de alta, dar e a noastră. Nici măcar nu am făcut nimic pentru a o avea. Ne-am născut aşa. Alţii au fost cei care au luptat pentru ea, pentru noi. Cândva, demult. Şi acum, după 100 ani, suntem mândri când cineva o laudă, chiar dacă nu vrem să recunoaştem. Apoi, ca şi când mândria ar fi jenantă, desuetă, ne intoarcem la jocul nostru preferat: protestăm unii impotriva celorlalţi. Uneori, din ambiţiile oamenilor mari apar victime colaterale. Dar suntem uniţi în dezbinarea noastră cea de toate zilele.

Ce ar fi să începem un proiect nou, chiar de azi? Despre anul 1918 am învăţat la istorie. Despre detaşamentele de biciclişti însă nu!  Habar n-aveam că pe frontul din Moldova, la Oituz, militarii români au luptat în primul Război Mondial şi … pe biciclete.                                                                              

Despre 2018 nu este nevoie să învăţăm din manuale, că doar îl trăim chiar noi. De la bicicletele mari şi grele din 1918 am trecut la trotinete electrice şi hoverboard. Cum? Hai să aflăm.

 Între timp, tot despre România vom vorbi, oriunde ne-am afla. Dacă ne-a făcut faţă 100 de ani, ne va face faţă încă mult timp de acum încolo. S-a obişnuit cu noi şi cu gâlceava noastră. Ţară avem. Centenar - zi naţională - sărbătoare avem. Dar parcă am avea nevoie de instrucţiuni de folosire pentru a reuşi să ne bucurăm de ele.

1 decembrie este mai mult un sentiment, o stare. Lumea nu  prea percepe această dată ca fiind istorică, ci mai degrabă o ocazie de a se relaxa mai mult decât de obicei. Copiilor încă le mai face plăcere să urmărească parada tradiţională, se entuziasmează, aplaudă, iar unii vor să afle mai mult. Adulţii nu sunt în consens: unii sunt blazaţi şi o găsesc demodată, alţii o apără cu devotament.

Nu ştiu dacă responsabilii cu organizarea acestei zile s-au gândit cine vor fi beneficiarii: momentele se cam repetă în fiecare an şi doar documentarele TV realizate în 2018 par să se adreseze şi publicului format din copii şi adolescenţi. Cu ce rămânem după ce se termină ziua? Emoţii şi amintiri de neuitat sau doar o imensă sufragerie din care trebuie să măturăm resturile petrecerii? Depinde de fiecare dintre noi.

Hai să povestim la anul, în 2019, ce am făcut de Centenar. Aşa cum ne povestim experienţele de Revelion sau de ziua noastră. Să povestim ce am înţeles, ce am acceptat, ce am aflat. Ce a rămas după. Eu merg cu prietenii la film. Unul românesc. Ne vom aduce sigur aminte în 2019 ce impresie ne-a făcut ecranizarea văzută de Ziua României. Voi?

FATA MOARTA in 10 pasi

NOAPTE BUNA, PE MAINE!

E târziu şi oraşu-i obosit.

Oamenii păşind nervoşi

Nu văd cerul acoperit

De câţiva nori pufoşi.

Aş vrea în ochi să-i privesc,

Dar au privirea plecată

Spre iPhone-ul lor scump, chinezesc

De care nu pot să se despartă.

Aş vrea să asculte cu mine

Umbrele serii târzii,

Dar au urechile-astupate

De căştile ca nişte jucării.

E linişte şi totuşi gălăgie,

Căci gândurile lor se ţes în poveşti

Ca o sinuoasă hemoragie

De complicate emoţii omeneşti.

Tresar la câte un claxon bezmetic,

Maşinile curg grăbite

Şi îmi par în întuneric

Doar nişte umbre şoptite.

Frumoşii-n gând şi în cuvânt

Împart străzile-ntunecate

Cu câte un cerşetor cu pletele-n vânt,

În stare avansată de ebrietate.

Nu-i încă noapte, dar e târziu

Şi visele îmi dau târcoale.

Unul mic, rozaliu

Se apropie agale.

Uit de zgomot şi isterie,

Uit de agitaţie şi astenie

Şi aş vrea să mă trezesc într-o frântură de frumuseţe

Cu puţin violet şi multă blândeţe.

Mâine e la distanţă de un gând

Şi adorm uitând

De cerşetorul flămând,

De goana nebună

După o vorbă bună,

De praf şi temeri

De tot ce a fost ieri.

ZIC SI EU...

‘ Ce multe versuri, ah! ce multe versuri
Şi totuşi ce puţină poezie!’

Unde te uiţi e vid, e fals, e rece,

Suflete-amorţite, emoţii false, platitudini

Născute din vulgare atitudini.

Ne-am grăbit

Şi am rănit,

Căci am uitat să oferim

Galant un zâmbet nostim

Şi să primim

Firesc, fără să cârcotim.

Alergând după ceva,

Am uitat.

Şi evident am ratat.

Am alergat după mult,

Şi am uitat bucuriile mici,

Oferite de un licurici.

Am alergat după perfect

Si am uitat să privim atent,

Cu emoţii de adolescent.

Am alergat după elogii

Şi am uitat clipele luminoase

Din preajma vorbelor armonioase. 

Am alergat după putere

Şi am uitat că nu avem voie sa călcăm in picioare demnitatea,

Dreptatea şi seninătatea.

Am alergat după mărire

Şi am uitat să ne bucurăm de un gândăcel cărămiziu

Ce luminează chiar şi un cer cenuşiu.

Alergând mereu după ceva,

Am uitat dezmierdarea fină

Şi am ratat bucuria senină.

Ce multe versuri, ah! Ce multe versuri

Şi totuşi ce puţină poezie!

Deşi cunoaştem sofisticate nuanţe de mânie

Şi calomnie,

Am uitat ce culoare au sinceritatea

Şi simplitatea.

VIS LA CHEIE

Am inchis televizorul si ma pregatesc de culcare. Am vrut sa vad un film, dar m-am trezit urmarind un documentar fascinant despre omenire, evolutie, relatii interumane si interculturale. Pun capul pe perna, dar nu reusesc sa adorm rapid. Ca pe un ecran urias, vizualizez cu ochii mintii: rasism, apartheid, segregare, discriminare rasiala, intoleranta, xenofobie.

Ma ghemuiesc mai comod si adorm. Sau asa cred. Imi amintesc ca am citit undeva ca omul este o fiinta culturala, deci este educabil. Inseamna ca aici este cheia: ni se predau stiinte, digeram formule complicate despre compusi chimici si fenomene fizice, dar nu ne acceptam intre noi. In general ii percepem pe ceilalti fie ca dusmani, deci ii respingem, fie ca prieteni, deci ii acceptam. Dar nu prea avem disponibilitate pentru a-l cunoaste pe cel pe care il respingem. Nu stim sa acceptam chiar daca nu ne place cineva. Suntem impartiti in persoane dominatoare si persoane dominate. Cei care nu accepta dominatia, sunt exclusi automat din grupuri, mai ales in cultura adolescentilor. Visul meu incepe sa rasfoiasca sertare ascunse, cu informatii pe care le stiusem candva, dar le uitasem. Poate folosesc totusi prea mult internetul si creierul meu a inceput sa functioneze ca un computer, in somn ... O sa ma mai gandesc la asta, dar acum nu am timp. Este momentul sa gasim o solutie.

Ce ne lipseste pentru ca multiculturalitatea sa functioneze? De ce nu avem toti dorinta de a ne cunoaste, de a ne intelege si accepta unii pe altii ? Cred ca nu ne intelegem suficient de bine. Limbile straine sunt indispensabile, dar ne ajuta sa intelegem doar cuvintele rostite de cineva, nu persoana. Omul pe care nu il intelegem are ganduri, trairi, amintiri, spaime, deceptii, bucurii. Nu ne-a invatat nimeni sa ‘citim’ si mai ales sa intelegem asa ceva. Documentarul vizionat mai devreme vorbea despre atitudini etnocentrice. La nivel larg, si popoarele functioneaza la fel: membrii propriului grup sunt considerati superiori, iar valorile si obiceiurile – singurele adevarate si care merita respectate, iar membrii altor grupuri sau popoare sunt inferiori, ca si valorile si obiceiurile lor. Daca in interiorul grupului, etnocentrismul este motorul solidaritatii sociale, in exterior este cauza genocidelor, discriminarilor, purificarilor etnice despre care am invatat la istorie. Tocmai a cazut o bomba in Siria. Ca solutie la problemele sociale ale tarii, solutie gandita de statele mai dezvoltate. Cred ca ma aflu in mijlocul unui cosmar din care as vrea sa ma trezesc.

Imi amintesc de colonizatorii Americii care ii considerau pe bastinasi animale salbatice. Revad apoi secvente rulate cu viteza din filmele si cartile despre lagare de exterminare, sclavie, dictatura. Am fost invatati la scoala ca sclavia a fost abolita. Totusi, vedem la televizor forme moderne de sclavie: cetateni care folosesc minori pentru a le lucra pamantul, copii pe care ii tin in lanturi si ii infometeaza. Tresar in somn. Nu imi place acest vis. As vrea sa se termine.

Am auzit deseori despre valorile umane care ar trebui sa ne conduca. Dar acum realizez ca ni s-au predat doar cuvinte: acceptare, intelegere, compasiune etc, dar nu am fost invatati cum sa traim in realitate aceste atitudini. Cum sa fim intelegatori? Cum arata compasiunea? Ce este in definitiv? Predarea acestor cuvinte doar ca niste formule magice este ca si cand am certa un copil care s-a urcat prima oara pe bicicleta ca nu isi tine echilibrul. Putem sa tipam la el: de ce nu-ti tii echilibrul? Dar daca nu a experimentat starea de echilibru si creierul lui nu stie ce are de facut, tipam degeaba. Copilul pur si simplu nu stie CUM sa faca acest lucru. Trebuie sa il invete cineva, fara sa il tina, pentru a-l lasa sa experimenteze singur, dar in siguranta. Visul meu se muta brusc la scoala. Este locul unde invatam. Dar din orar lipsesc orele pentru acumularea competentelor interculturale: educatie umanista si interculturala, fizionomie culturala, comunicare, lingvistica. Cred ca cineva le-a sters din greseala. Visul le reda locul in catalog. Poate nici nu este nevoie de note, ci doar de experiente.  

Cred ca incep sa inteleg de ce este nevoie. In primul rand, de comunicare. Dar nu doar cu ceilalti, ci in primul rand comunicarea cu sine. Comunicarea in masa, comunicarea verbala, non-verbala si interculturala sunt de asemenea importante. Un obstacol in calea comunicarii eficiente este lipsa de interes. Oamenii sunt stresati de problemele cotidiene si nu mai prezinta interes pentru problemele altora, elevii sunt obositi de volumul mare de informatii fade pe care trebuie sa il retina, asa ca nu mai manifesta interes si pentru problemele colegilor, cetatenilor, popoarelor. Nu cred ca putem obliga pe cineva sa fie interesat de problemele altora. Insa putem accepta in categoriile sociale fara de care societatea nu poate functiona - profesori si medici - doar persoane cu aptitudini lingvistice, interpersonale si capacitate empatica. Ma trezesc brusc.

A sunat ceasul. Poate ca visul meu a durat doar o clipa, dar am inteles cateva secole de neacceptare. Imi dau seama ca am inteles mai bine de ce Gulliver era pasionat de lingvistica si de ce Gullible cauta normalitatea intr-o lume anormala. M-am intors la carti, dar si la lumea reala. Visul meu m-a invatat ceva. Cheia este educatia.

CALISTRAT HOGAS - In Muntii Neamtului
traducator: Brenda Stefanescu

     As far as the eye could see towards the east between the mountains on one side and the mountains on the other, the Nichitului stream was rushing with crystal clear water, now through blooming grassland, then through meadows of young birches, willows or alders, and next through large, barren areas of the gravel river sides looking like a many-faced mosaic, while the slating rays of the sun falling on the running crests of its waves were creating the image of a twisting and turning wide, soft silk ribbon with changeable golden glitters.
      Dusk was starting to rise from the depths … while, among the high peaks of the mountains still indulging in the reddish particles of the last rays of the sunset, the hidden valleys were darkening the view like immense spots of violet blue shadows… From the depths, from the heights, from the mystery of the forests, from the darkness of the woods, from the air, from everywhere, the prolonged voices of the evenings in the mountains were leaving space to quietness and rest. And slowly, slowly, one by one, everything was fading and falling asleep, and rarely was a bark of a dog, a sound of a cowbell, a voice of a horn distinguished from afar. It was only the stream rushed along its fatal direction by an unseen power was still indicating, in the universal apathy, the eternal vigour of life in the sleeping veins of things...
      Far, very far away, in the east in front of us, towards the large mouth of the valley, something else was still shining in the dusk shadow, like a star fallen from the sky onto the ground … it was the last ray of light driven apart from the far away west onto the tall, metallic gloss of the hermitage steeple: and when this star faded away and disappeared behind the shadow of the Earth, another one lit up from the highest powers of the sky, … it was the Evening Star…

INCERCARE SF, by Brenda Stefanescu

       In anul 3000 pamantenii se lupta deja de 10 ani cu Principalii, care stapanesc Terra, planeta ce face parte din imperiul lor. Tara dupa tara este infranta de asupritorii care lupta ca si cum ar fi teleghidati.
       Printre tarile care inca mai lupta pentru eliberare se afla si Epsilon, tara mea. Nu am fost infranti de armata Primului, conducatorul Principalilor, deoarece avem tehnologia aproape la fel de asemanatoare cu a lor. Asta spun conducatorii armatei. Eu consider ca ceea ce ne ajuta sa rezistam este tactica noastra, a soldatilor. Mai exact, faptul ca fiecare dintre noi isi alege si crede intr-un punct slab al inamicului. In acest mod, Principalii sunt atacati in mai multe zone: zona armatei, zona umana, a soldatilor etc. si sunt slabiti mult mai usor.
       Marile forte ale lumii se concentreaza doar pe arme si doresc sa le foloseasca pe cele mai bune, fara sa se gandeasca la adevaratul punct slab al inamicului. Din pacate psihologia nu este punctul nostru forte, dar sper ca Principalii sa nu observe asta.
       Urmaresc stirile: 'Tara noastra rezista in fata cotropitorilor'. In josul ecranului se anunta timid ca armata recruteaza tineri intre 15 si 23 ani. Ma indrept rapid spre unitatea mea: Beta. Sunt sigura ca de data aceasta nu vor fi prea multi recruti. Oamenii considera ca putem invinge si fara ajutorul lor, dar eu nu sunt de acord. Astazi lupt pentru a 64-a oara cu Principalii si cred ca punctul slab ales de mine este cel mai important: sunt destul de necontrolati si neindemanateci, ca atare nu isi gandesc miscarile prea bine. Asa ca sunt destul de simplu de invins. Cred eu.
       Nava ne lasa pe campia pe care se desfasoara lupta. Toti avem arme AX, usoare si simplu de manuit. Ma indrept spre unul dintre  Principali. Ranjit si desirat, ma duce cu gandul la un pusti ce incearca sa intimideze un copil mai mic decat el. Ii zambesc formal si imi ridic arma.
     O apropii incet de mana lui dreapta. Acesta se repede sa-mi blocheze atacul, fara sa observe ca mi-am retras deja mana. Il imping cu bratul opus, dezarmandu-l in acelasi timp. Stie ca este invins si se uita spre nava noastra, unde se afla restul Principalilor invinsi.
       Un Principal invins este un pas spre victorie. Revin cu amanunte dupa somnul obligatoriu de 15 minute si raportul de seara.

TRASURA COPILARIEI

     Ma intorceam de la scoala. Tocmai intram in casa cand pe strada mea a aparut o trasura impodobita, manata de doi copii.
     Trasura era plina cu adolescenti care se inghesuiau, dorindu-si ca aceasta sa ii duca din nou in perioada in care puteau sta degeaba fara sa fie pedepsiti. Le era dor de vremea cand nu erau obligati sa se duca la scoala, nu aveau responsabilitati si temele nu le rapeau tot timpul liber.. Puteau sa se joace toata ziua, puteau sa greseasca fara sa primeasca nota mica, pe scurt totul le era permis.
     Cei doi copii de pe capra imi faceau semn si ma invitau si pe mine in trasura lor. Vazandu-ma indecisa mi-au strigat pe un ton vesel avantajele de care m-as fi bucurat daca ma alaturam grupului lor. Am refuzat politicos, stiind ca, asemeni lui Pinocchio, adolescentii din trasura nu erau pe un drum bun, iar trasura aceea luxoasa avea sa se transforme intr-o caruta ponosita. Nu-mi dadeam seama daca erau golani sau doar copii visatori care sperau ca pot schimba cursul vietii, fara sa isi dea seama ca timpul nu poate fi oprit. Desi promisiunile erau atractive, m-am temut sa ma sui alaturi de ei, deoarece ma temeam ca visul lor sa nu devina cosmarul meu: daca ramaneam blocata in acea lume si nu aveam sa mai aflu vreodata ce-mi rezervase viata?
     Cei doi s-au enervat brusc si au luat-o din loc. Trasura a plecat, iar copiii aceia fericiti, cu cat se indepartau mai mult de realitate, cu atat deveneau mai obraznici, frustrati si tristi. Am stiut atunci ca am ales corect: ei pierdeau contactul cu realitatea, nestiind ca aveam si eu trasura mea din copilarie, pe care o tratam insa ca pe o amintire de pret, fara sa o prafuiesc pe drumuri nesabuite si pe care nimeni nu va pune vreodata stapanire.

POVESTEA SUBSTANTIVULUI

     In oras urma sa se realizeze un film si producatorii cautau actori. In rolul Verbului au ales un personaj care se agita, topaia si vorbea intr-una. Parea omul ideal. Cei cu imagintie bogata au primit rolul de Adjective. Prietenilor verbului au devenit Adverbe. Cei care aveau o dictie frumoasa si stiau sa numere bine au fost distribuiti ca Numerale. Niste actori tineri s-au bucurat cand au primit roluri marunte de Conjunctie, Prepozitie si Interjectie, caci se temeau de rolurile cu text lung, nu erau obisnuiti sa vorbeasca prea mult.
     Rolul cei mai consistent, de Substantiv, l-a primit un tip ce parea sa aiba o memorie foarte buna. Ceilalti au rasuflat usurati ca au scapat, dar el era fericit ca avea o multime de categorii gramaticale. I s-a dat si un inlocuitor, Pronumele, dar Substantivul nostru devenise deja putin ingamfat si spera ca nu va fi inlocuit prea des. Incepuse deja sa se joace cu numarul si genul, desinentele ii placeau la nebunie, era mandru de cazurile lui si foarte incantat ca are multe functii sintactice.
     Stiti care era singurul lui regret? Ca nu avea si el o diateza. Macar una mica. L-a intrebat pe verb daca nu poate renunta la una dintre ele, dar acesta avea si el mandria lui.
     Desi unii colegi fusesera fericiti ca au scapat de un rol greu, se uitau acum cu jind la jucariile Substantivului: cele 3 declinari, motiunea, substantivele mobile, ba chiar si epicene. Substantivul era insa un tip echilibrat, asa ca a avut grija ca jocurile sale sa ii ajute si pe ceilalti sa se exprime cat mai clar in rolurile lor.

O calatorie neobisnuita in timp

       L-au botezat Napoleon pentru că auziseră ca personajul istoric cu acest nume fusese un fel de vedetă. Nu ştiau exact cine fusese, dar le plăcuse numele. Trecură anii şi Napoleon tot nu aflase nimic despre cel căruia îi purta numele. Dupa vreo 14-15 ani a terminat şi el in sfarşit clasa a XII-a. Ca şi celălalt Napoleon, fusese şi el un geniu: al chiulului şi al lenei. Mai avea doar de trecut bacalaureatul şi scapa de chinul vieţii sale: şcoala.

       În sfârşit a venit şi ziua cea mare. În ziua precedentă a fost puţin stresat, dar şi-a indesat bine căştile în urechi şi a dat volumul tare pentru relaxare maximă. Dormise doar cateva ore, dar se simţea deja victorios. Când a văzut subiectul, a incremenit: Napoleon Bonaparte.

       Or fi fost energizantele de ieri noapte, dar brusc se simţi smuls din bancă şi ateriză pe un câmp de bătălie. Un soldat veni în fugă spre el şi il întrebă: ‘Ce ordin dai, comandante?’. Un altul îi strigă: ‘Ce facem? Mai aşteptăm sau atacam?’. Un al treilea veni cu o depeşă: ‘Repede, comandante, oamenii aşteaptă decizia ta!’. Auzi pe cineva şuşotind: ‘Ce-o fi cu el?! Pare bulversat. Tocmai el, care putea face atatea lucruri deodată???!!!’.

       În acelaşi timp, printr-o ciudată coincidenţă, celălalt Napoleon se trezi în sala de examen a unui liceu bucureştean. Se uită în jur şi văzu nişte adolescenţi care se uitau când în tavan, când pe geam, când incercau să descifreze nişte hieroglife scrise in palmă. Unele fete işi ridicau din când in când, discret fusta şi incercau să copieze ceva scris pe genunchi. Geniu militar, Napoleon se gândi: ‘Ce debusolaţi sunt aştia! Eu cred ca au de câştigat o bătălie, dar ei nu-şi dau seama ce au de făcut. Privirea fugărita pe tavan, apoi pe geam, sub bancă şi apoi iar pe tavan denotă lipsă de pregătire. Par obositi, aşa că nu i-aş lua niciodată in armata mea, pentru că aş pierde sigur toate bătăliile.’

       Examenul se termină şi liceenii incepură să părăsească sala. Unii păreau satisfăcuţi, dar mulţi erau trişti sau ingrijoraţi. Majoritatea puseră la ureche o cutiuţă mică şi incepură să vorbească singuri.

       Se trezi înapoi pe câmpul de bătălie. Văzu in locul lui un lungan dezorientat şi-i dădu un brânci înapoi in veacul său: ‘Du-te înapoi in lumea ta buimacă şi agitată. Nu ştiu dacă veacul tău a câştigat bătălia, dar văd că oamenii mei sunt pe cale să fie nimiciţi din cauza ta. Nu ai reacţii rapide, nu eşti perspicace, nu eşti eficient şi mă enervez de simt că mă apucă iar gastrita.’

       Napoleonul nostru se trezi in faţa liceului. Nu-şi amintea nimic din timpul examenului, dar işi propuse ca, in cazul unui eşec, să acorde totuşi puţină atenţie manualelor pentru sesiunea din toamnă.

O planeta cum vreau eu

‘Ce bună ar fi acum o portocală!’ mă gândeam. Şi undeva în zare am văzut cum începe să se formeze o portocală. ‘Ia să o întreb pe pisica Vasilica dacă vrea să mănânce o portocală?’ Şi portocala a luat forma unei pisici portocalii. Oare pisicile pot mirosi a mere? Şi pisica cu gust de portocale a început să miroasă a mere. Oare pisicile portocalii cu gust de portocale şi miros de mere pot fi planete? În ce sistem solar?

 

 ‘Pot fi ce vrei tu’, mi-a răspuns pisica Vasilica cu gust de portocale şi aromă de mere. “Grozav! Eu vreau să fii o planetă. Planeta despre care trebuie să scriu în compunerea aceea nesuferită.’ ‘Permite-mi să mă prezint: din clipa aceasta sunt planeta ta. Planeta Vasilica în formă de pisică cu gust de portocale şi aromă de mere.’ ‘Eşti locuibilă? Te pot vizita?’ ‘Nu trebuie decât să-ţi doreşti. Trimite-mi un gând şi mă vei cunoaşte.’ ‘Wow! Ce plăcere să simt aroma de mere şi gustul de portocale!’ Cred că torcea, pentru că simţeam ceva vibrând sub picioare. Aş fi tors şi eu de încântare, dar nu ştiam cum. Mă simţeam bine, dar nu ştiam de ce. În fine, compunerea aceea antipatică dispăruse. Nu mă mai gândeam la ea.

 

 ‘Cred că o să mă mut aici. Pe planeta mea. O să mă împrietenesc cu gusturile, aromele şi o să mă joc cu cuvintele mele. Oare ora de română nu se poate ţine şi fără mine? Mă rog, dacă face doamna prezenţa, o să mă întorc. Dar o să o rog pe planeta Vasilica, în formă de pisică, cu gust de portocale şi aromă de mere, să se facă mică-mică şi să nu toarcă, pentru a o putea strecura în buzunar.  Şi când doamna n-o să se uite, o să o scot şi o  să mă joc cu ea şi cu celelalte cuvinte. 

Comoara Piratilor: Capitolul 3 - DEZLEGAREA ENIGMEI

CAPITOLUL III - DEZLEGAREA ENIGMEI

     Tot restul serii, cele două familii au discutat cele întâmplate. Cine era omul în negru? De ce-i urmărea? Să anunţe oare Poliţia? Dar femeia care pretindea că este îngrijitoare? Cum se făcea că este mereu în preajmă? Şi ea îi urmărea?

- Veniţi repede! Cred că am găsit secretul hărţii din far! 

Comoara Piratilor: Capitolul 2 - CIMITIRUL CU INDICII

CAPITOLUL II - CIMITIRUL CU INDICII

- Ştiu eu un loc de pescuit grozav, înainte de Sulina!

- Am luat momeli speciale pentru ştiucă!

- Să nu uităm cremele de soare şi pălăriuţele pentru copii!

     Părinţii Teodorei şi ai lui Matei îşi făceau de zor planuri pentru vacanţa neaşteptată la Sulina. Trenul spre Tulcea mergea mai încet ca de obicei,

Comoara Piratilor: Capitolul 1 - MISTERUL STATUILOR

CAPITOLUL  I - MISTERUL  STATUILOR

     Canicula care topea Bucureştiul de două săptămâni i-a obligat pe părinţii bucureşteni  să găsească cele mai potrivite locuri din oraş pentru copiii lor, locuri  unde să se răcorească, dar să facă şi ceva util în vacanţa. Vechea casă a lui Nicolae Malaxa, actualul sediu al Institutului Cultural Român, părea să fie locul ideal, mai ales că îşi deschisese porţile pentru marele public, dar şi pentru ... cel mic! Atelierele de scris poveşti, de pildă, ori cele de fotografie sau desen, puteau umple o după-amiază toridă, aşa că Teodora şi Matei, cu părinţii lor de mână, au păşit în umbroasa  grădină unde, pe vremuri, faimosul industriaş pierdea voit sume fabuloase la poker, în favoarea Regelui Carol al II-lea... 

     Dar asta e altă poveste... A noastră începe îndată