Ultima zi din viata unei frunze

by Brenda Stefanescu

       Era odata, intr-o padure un copac fermecat, al caror frunze spuneau vara povesti copiilor care vizitau locul. Spuneau si povesti la cerere, dar se intampla si sa inventeze, iar copiii ascultau fermecati. Unii, mai indrazneti, le cereau frunzelor aceeasi poveste din nou si din nou, pana se insera; sau le rugau pe frunze sa inventeze povesti noi, iar ele nu stateau pe ganduri. Dar exista o regula pentru frunze: cand florile incepeau sa se ofileasca si gazele sa se adaposteasca, frunzele trebuiau sa taca si sa se lase pictate de Toamna, pentru a nu-si risipi energia si a putea porni din nou motorul povestilor in primavara urmatoare.
       Toamna era o artista deosebita, insa cam nepravazuta, ca toate artistele: nimeni nu stia cand soseste. Uneori venea brusc dupa o zi frumoasa de vara. Alteori, ii permitea verii cateva zile mai racoroase, pentru ca frunzele, florile si gazele sa se obisnuiasca cu ideea sosirii ei.
       Intr-un an, una dintre frunze se gandi sa mai povesteasca ceva chiar atunci cand ar fi trebuit sa se lase pictata de toamna. Deci incepu sa povesteasca, iar suratele ei, vazand ca nu pateste nimic se pornira si ele sa turuie. Toamna s-a amuzat la inceput de curajul frunzelor si nu le-a pedepsit pentru indisciplina. Insa toamna nu venea niciodata singura: era intotdeauna insotita de varul Vant. Asa ca, exact cand frunzele erau mai entuzismate si credeau ca li se va permite sa isi continue povestile si in anotimpul rece, sufla Vantul si le arunca pe jos. Vantul nu avea deloc o fire de artist: nu gusta povestile, nu avea mila si nici simtul umorului. Doar frunza care incepuse prima sa povesteasca ramase mai departe in copac. Toamna poate ca ar fi iertat-o, insa Vantul se ambitiona si sufla mai tare. Frunza era prea firava ca sa reziste, asa ca fu si ea doborata la pamant.
       Biata frunza incapatanata intarziase prea mult si Toamna nu a mai apucat sa o picteze pentru a-i pastra energia. Se stinse imediat dupa ce cazu la pamant. De atunci, toate frunzele vor sa reuseasca cumva sa-l infranga pe Vant. Ar cere ajutorul Toamnei, insa se tem ca aceasta nu isi va trada varul. Fiind vorbarete, peste vara se iau cu povestile si uita. Insa imediat ce incepe Vantul sa sufle, isi aduc aminte de planul lor si incep sa vorbeasca repede-repede, toate in acelasi timp, incercand sa gaseasca o solutie rapida. Uneori se cearta cu el si incearca sa il sperie. Pana acum nu au reusit. Insa atunci cand sufla Vantul, inseamna ca frunzele s-au pornit din nou sa se razboiasca cu el.

Cele 3 pahare

by Brenda Stefanescu      


       Erau trei si erau imbufnate. Unul era ciobit. Se revazusera dupa mult timp. Se minunau de cat de mult se schimbasera. Se stiau de cand erau doar niste fire de nisip.
       Capatasera forma in acelasi atelier. Traisera impreuna emotia momentului in care au devenit incandescente si sticlarul a suflat prin tubul acela lung. Atunci si-au promis sa nu se desparta niciodata.
       Dupa un timp au ajuns pe raftul unui magazin, de unde au fost cumparate de un domn care parea simpatic. Era destul de tanar si ordonat si le-a placut ca isi tinea casa curata.
       Cu timpul, barbatului a inceput sa ii placa bautura, asa ca unul a devenit pahar de tuica, altul de rom si al treilea de bere. Nu prea stiau aromele acestea, asa ca la inceput le-a amuzat. Apoi, bautura a aparut tot mai mult in casa si barbatul a devenit dezordonat.
       Intr-o zi, dupa ce au baut impreuna, un prieten s-a gandit sa faca o gluma proasta si a luat unul dintre pahare. Acesta nu a avut parte de o viata usoara, deoarece ba l-a mai trantit motanul casei si s-a ciobit, ba l-a uitat stapanul si s-a prafuit.
       Cum au ajuns la talcioc, nu-si mai amintea niciunul. Dar s-au recunoscut imediat. Si-au zambit stirb. Si-au povestit toate necazurile, ciobiturile si crapaturile. Si-au amintit momentele de inceput, din sticlarie. Tare si-ar fi dorit sa fie din nou tinere si frumoase. Dorinta le-a fost indeplinita de un artist care le-a observat si a stiut imediat cum sa le foloseasca.
       Din atelierul lui s-au trezit direct pe podiumul unei expozitii pentru tineri artisti. Tanarul lor stapan transformase cu talent trei vechituri in trei trofee. Se priveau cu mandrie. Si-au facut discret cu ochiul: amarul luase sfarsit.