Peisaj de toamna

     La ce ora a venit toamna? Este deja in padure si eu nici nu am observat-o. Pe unde a intrat? O fi trecut prin spatele meu si eu nu am simtit-o?
     O vad trecand printre copaci ca un creator de moda care isi studiaza cu atentie manechinele pentru a hotari cromatica si stilul.
     S-a hotarat. Stie exact ce are de facut. Imparte cu darnicie culori si lumini filtrate.
     Se transforma apoi in dirijoarea suprema. Coristii stau in fata ei drepti si sobri. Cate unul mai obraznic este pedepsit: pierde dreptul de a purta costumul aramiu. E de ajuns doar un gest si toate frunzele ii cad. Spectacolul continua. Este liniste. Agitatia a incetat. Vulpile roscate s-au cuibarit in vizuina, caprioarele zvelte si cerbii mandri s-au retras.
     Doar o ciocanitoare neatenta sta in varful unui copac. O fi uitat sa se uite la ceas. Toamna surade, insa ii face semn sa taca. Ciocanitul ei sparge linistea si motul ei alb nu se potriveste cu tema aleasa de toamna. Aduce prea mult a iarna, iar toamna nu se grabeste sa plece. Isi iubeste prea mult creatia: calda, linistita si luminoasa.

Ultima zi din viata unei frunze

by Brenda Stefanescu

       Era odata, intr-o padure un copac fermecat, al caror frunze spuneau vara povesti copiilor care vizitau locul. Spuneau si povesti la cerere, dar se intampla si sa inventeze, iar copiii ascultau fermecati. Unii, mai indrazneti, le cereau frunzelor aceeasi poveste din nou si din nou, pana se insera; sau le rugau pe frunze sa inventeze povesti noi, iar ele nu stateau pe ganduri. Dar exista o regula pentru frunze: cand florile incepeau sa se ofileasca si gazele sa se adaposteasca, frunzele trebuiau sa taca si sa se lase pictate de Toamna, pentru a nu-si risipi energia si a putea porni din nou motorul povestilor in primavara urmatoare.
       Toamna era o artista deosebita, insa cam nepravazuta, ca toate artistele: nimeni nu stia cand soseste. Uneori venea brusc dupa o zi frumoasa de vara. Alteori, ii permitea verii cateva zile mai racoroase, pentru ca frunzele, florile si gazele sa se obisnuiasca cu ideea sosirii ei.
       Intr-un an, una dintre frunze se gandi sa mai povesteasca ceva chiar atunci cand ar fi trebuit sa se lase pictata de toamna. Deci incepu sa povesteasca, iar suratele ei, vazand ca nu pateste nimic se pornira si ele sa turuie. Toamna s-a amuzat la inceput de curajul frunzelor si nu le-a pedepsit pentru indisciplina. Insa toamna nu venea niciodata singura: era intotdeauna insotita de varul Vant. Asa ca, exact cand frunzele erau mai entuzismate si credeau ca li se va permite sa isi continue povestile si in anotimpul rece, sufla Vantul si le arunca pe jos. Vantul nu avea deloc o fire de artist: nu gusta povestile, nu avea mila si nici simtul umorului. Doar frunza care incepuse prima sa povesteasca ramase mai departe in copac. Toamna poate ca ar fi iertat-o, insa Vantul se ambitiona si sufla mai tare. Frunza era prea firava ca sa reziste, asa ca fu si ea doborata la pamant.
       Biata frunza incapatanata intarziase prea mult si Toamna nu a mai apucat sa o picteze pentru a-i pastra energia. Se stinse imediat dupa ce cazu la pamant. De atunci, toate frunzele vor sa reuseasca cumva sa-l infranga pe Vant. Ar cere ajutorul Toamnei, insa se tem ca aceasta nu isi va trada varul. Fiind vorbarete, peste vara se iau cu povestile si uita. Insa imediat ce incepe Vantul sa sufle, isi aduc aminte de planul lor si incep sa vorbeasca repede-repede, toate in acelasi timp, incercand sa gaseasca o solutie rapida. Uneori se cearta cu el si incearca sa il sperie. Pana acum nu au reusit. Insa atunci cand sufla Vantul, inseamna ca frunzele s-au pornit din nou sa se razboiasca cu el.