Ganduri pentru Centenar +

E zarvă mare peste tot, vine 1 Decembrie şi nimeni nu pare să fie de acord cu nimeni. Sau, altfel spus, toată lumea este într-un dezacord perfect cu toată lumea. Hai să lămurim ceva: a cui e ziua? A României. OK. Ce sau cine e România? Ei, aici lucrurile se complică. Păi, dacă nu ştim ce sau pe cine sărbătorim, înseamnă că nu ştim nici ce să îi dăruim.

Am citit mii de rânduri în care cele două tabere - pro şi contra Catedralei -  se războiesc. Alţii, mai banali e drept - pro şi contra festivităţilor de 1 Decembrie. Sau pro şi contra tinerilor care preferă să studieze sau să lucreze în străinătate. 'Pro şi contra' pare să fi devenit un joc naţional. Ba chiar Jocul naţional, cu J mare.

Un lucru e sigur: România e a noastră. Aici nu mai e loc de discuţii. Ce ar fi să îi facem cadou toleranţă? Am senzaţia din ce în ce mai acută că este ceea ce lipseşte dintre noi. Că doar România nu e un contur pe hartă, cu un schelet muntos în mijloc şi o mare undeva în dreapta! Suntem noi toţi, cei ce o bârfim sau o iubim. 

Suntem ca un copil răsfăţat: vrem totul şi suntem invidioşi pe fratele sau sora care are o jucărie interesantă. Protestăm din oficiu. Însă, în acelaşi timp ne iubim România. Nu de alta, dar e a noastră. Nici măcar nu am făcut nimic pentru a o avea. Ne-am născut aşa. Alţii au fost cei care au luptat pentru ea, pentru noi. Cândva, demult. Şi acum, după 100 ani, suntem mândri când cineva o laudă, chiar dacă nu vrem să recunoaştem. Apoi, ca şi când mândria ar fi jenantă, desuetă, ne intoarcem la jocul nostru preferat: protestăm unii impotriva celorlalţi. Uneori, din ambiţiile oamenilor mari apar victime colaterale. Dar suntem uniţi în dezbinarea noastră cea de toate zilele.

Ce ar fi să începem un proiect nou, chiar de azi? Despre anul 1918 am învăţat la istorie. Despre detaşamentele de biciclişti însă nu!  Habar n-aveam că pe frontul din Moldova, la Oituz, militarii români au luptat în primul Război Mondial şi … pe biciclete.                                                                              

Despre 2018 nu este nevoie să învăţăm din manuale, că doar îl trăim chiar noi. De la bicicletele mari şi grele din 1918 am trecut la trotinete electrice şi hoverboard. Cum? Hai să aflăm.

 Între timp, tot despre România vom vorbi, oriunde ne-am afla. Dacă ne-a făcut faţă 100 de ani, ne va face faţă încă mult timp de acum încolo. S-a obişnuit cu noi şi cu gâlceava noastră. Ţară avem. Centenar - zi naţională - sărbătoare avem. Dar parcă am avea nevoie de instrucţiuni de folosire pentru a reuşi să ne bucurăm de ele.

1 decembrie este mai mult un sentiment, o stare. Lumea nu  prea percepe această dată ca fiind istorică, ci mai degrabă o ocazie de a se relaxa mai mult decât de obicei. Copiilor încă le mai face plăcere să urmărească parada tradiţională, se entuziasmează, aplaudă, iar unii vor să afle mai mult. Adulţii nu sunt în consens: unii sunt blazaţi şi o găsesc demodată, alţii o apără cu devotament.

Nu ştiu dacă responsabilii cu organizarea acestei zile s-au gândit cine vor fi beneficiarii: momentele se cam repetă în fiecare an şi doar documentarele TV realizate în 2018 par să se adreseze şi publicului format din copii şi adolescenţi. Cu ce rămânem după ce se termină ziua? Emoţii şi amintiri de neuitat sau doar o imensă sufragerie din care trebuie să măturăm resturile petrecerii? Depinde de fiecare dintre noi.

Hai să povestim la anul, în 2019, ce am făcut de Centenar. Aşa cum ne povestim experienţele de Revelion sau de ziua noastră. Să povestim ce am înţeles, ce am acceptat, ce am aflat. Ce a rămas după. Eu merg cu prietenii la film. Unul românesc. Ne vom aduce sigur aminte în 2019 ce impresie ne-a făcut ecranizarea văzută de Ziua României. Voi?