Friday, November 30, 2018

Ganduri pentru Centenar +




E zarvă mare peste tot, vine 1 Decembrie şi nimeni nu pare să fie de acord cu nimeni. Sau, altfel spus, toată lumea este într-un dezacord perfect cu toată lumea. Hai să lămurim ceva: a cui e ziua? A României. OK. Ce sau cine e România? Ei, aici lucrurile se complică. Păi, dacă nu ştim ce sau pe cine sărbătorim, înseamnă că nu ştim nici ce să îi dăruim.
Am citit mii de rânduri în care cele două tabere - pro şi contra Catedralei -  se războiesc. Alţii, mai banali e drept - pro şi contra festivităţilor de 1 Decembrie. Sau pro şi contra tinerilor care preferă să studieze sau să lucreze în străinătate. 'Pro şi contra' pare să fi devenit un joc naţional. Ba chiar Jocul naţional, cu J mare.
Un lucru e sigur: România e a noastră. Aici nu mai e loc de discuţii. Ce ar fi să îi facem cadou toleranţă? Am senzaţia din ce în ce mai acută că este ceea ce lipseşte dintre noi. Că doar România nu e un contur pe hartă, cu un schelet muntos în mijloc şi o mare undeva în dreapta! Suntem noi toţi, cei ce o bârfim sau o iubim. 

Suntem ca un copil răsfăţat: vrem totul şi suntem invidioşi pe fratele sau sora care are o jucărie interesantă. Protestăm din oficiu. Însă, în acelaşi timp ne iubim România. Nu de alta, dar e a noastră. Nici măcar nu am făcut nimic pentru a o avea. Ne-am născut aşa. Alţii au fost cei care au luptat pentru ea, pentru noi. Cândva, demult. Şi acum, după 100 ani, suntem mândri când cineva o laudă, chiar dacă nu vrem să recunoaştem. Apoi, ca şi când mândria ar fi jenantă, desuetă, ne intoarcem la jocul nostru preferat: protestăm unii impotriva celorlalţi. Uneori, din ambiţiile oamenilor mari apar victime colaterale. Dar suntem uniţi în dezbinarea noastră cea de toate zilele.
Ce ar fi să începem un proiect nou, chiar de azi? Despre anul 1918 am învăţat la istorie. Despre detaşamentele de biciclişti însă nu!  Habar n-aveam că pe frontul din Moldova, la Oituz, militarii români au luptat în primul Război Mondial şi … pe biciclete.                                                                              

Despre 2018 nu este nevoie să învăţăm din manuale, că doar îl trăim chiar noi. De la bicicletele mari şi grele din 1918 am trecut la trotinete electrice şi hoverboard. Cum? Hai să aflăm.
 Între timp, tot despre România vom vorbi, oriunde ne-am afla. Dacă ne-a făcut faţă 100 de ani, ne va face faţă încă mult timp de acum încolo. S-a obişnuit cu noi şi cu gâlceava noastră. Ţară avem. Centenar - zi naţională - sărbătoare avem. Dar parcă am avea nevoie de instrucţiuni de folosire pentru a reuşi să ne bucurăm de ele.
1 decembrie este mai mult un sentiment, o stare. Lumea nu  prea percepe această dată ca fiind istorică, ci mai degrabă o ocazie de a se relaxa mai mult decât de obicei. Copiilor încă le mai face plăcere să urmărească parada tradiţională, se entuziasmează, aplaudă, iar unii vor să afle mai mult. Adulţii nu sunt în consens: unii sunt blazaţi şi o găsesc demodată, alţii o apără cu devotament.
Nu ştiu dacă responsabilii cu organizarea acestei zile s-au gândit cine vor fi beneficiarii: momentele se cam repetă în fiecare an şi doar documentarele TV realizate în 2018 par să se adreseze şi publicului format din copii şi adolescenţi. Cu ce rămânem după ce se termină ziua? Emoţii şi amintiri de neuitat sau doar o imensă sufragerie din care trebuie să măturăm resturile petrecerii? Depinde de fiecare dintre noi.
Hai să povestim la anul, în 2019, ce am făcut de Centenar. Aşa cum ne povestim experienţele de Revelion sau de ziua noastră. Să povestim ce am înţeles, ce am acceptat, ce am aflat. Ce a rămas după. Eu merg cu prietenii la film. Unul românesc. Ne vom aduce sigur aminte în 2019 ce impresie ne-a făcut ecranizarea văzută de Ziua României. Voi?

Tuesday, October 30, 2018

NOAPTE BUNA, PE MAINE!


E târziu şi oraşu-i obosit.
Oamenii păşind nervoşi
Nu văd cerul acoperit
De câţiva nori pufoşi.

Aş vrea în ochi să-i privesc,
Dar au privirea plecată
Spre iPhone-ul lor scump, chinezesc
De care nu pot să se despartă.

Aş vrea să asculte cu mine
Umbrele serii târzii,
Dar au urechile-astupate
De căştile ca nişte jucării.

E linişte şi totuşi gălăgie,
Căci gândurile lor se ţes în poveşti
Ca o sinuoasă hemoragie
De complicate emoţii omeneşti.

Tresar la câte un claxon bezmetic,
Maşinile curg grăbite
Şi îmi par în întuneric
Doar nişte umbre şoptite.

Frumoşii-n gând şi în cuvânt
Împart străzile-ntunecate
Cu câte un cerşetor cu pletele-n vânt,
În stare avansată de ebrietate.

Nu-i încă noapte, dar e târziu
Şi visele îmi dau târcoale.
Unul mic, rozaliu
Se apropie agale.

Uit de zgomot şi isterie,
Uit de agitaţie şi astenie
Şi aş vrea să mă trezesc într-o frântură de frumuseţe
Cu puţin violet şi multă blândeţe.

Mâine e la distanţă de un gând
Şi adorm uitând
De cerşetorul flămând,
De goana nebună
După o vorbă bună,
De praf şi temeri
De tot ce a fost ieri.

ZIC SI EU...


‘ Ce multe versuri, ah! ce multe versuri
Şi totuşi ce puţină poezie!’
Unde te uiţi e vid, e fals, e rece,
Suflete-amorţite, emoţii false, platitudini
Născute din vulgare atitudini.
Ne-am grăbit
Şi am rănit,
Căci am uitat să oferim
Galant un zâmbet nostim
Şi să primim
Firesc, fără să cârcotim.

Alergând după ceva,
Am uitat.
Şi evident am ratat.
Am alergat după mult,
Şi am uitat bucuriile mici,
Oferite de un licurici.
Am alergat după perfect
Si am uitat să privim atent,
Cu emoţii de adolescent.
Am alergat după elogii
Şi am uitat clipele luminoase
Din preajma vorbelor armonioase. 
Am alergat după putere
Şi am uitat că nu avem voie sa călcăm in picioare demnitatea,
Dreptatea şi seninătatea.
Am alergat după mărire
Şi am uitat să ne bucurăm de un gândăcel cărămiziu
Ce luminează chiar şi un cer cenuşiu.
Alergând mereu după ceva,
Am uitat dezmierdarea fină
Şi am ratat bucuria senină.

Ce multe versuri, ah! Ce multe versuri
Şi totuşi ce puţină poezie!
Deşi cunoaştem sofisticate nuanţe de mânie
Şi calomnie,
Am uitat ce culoare au sinceritatea
Şi simplitatea.


VIS LA CHEIE



Am inchis televizorul si ma pregatesc de culcare. Am vrut sa vad un film, dar m-am trezit urmarind un documentar fascinant despre omenire, evolutie, relatii interumane si interculturale. Pun capul pe perna, dar nu reusesc sa adorm rapid. Ca pe un ecran urias, vizualizez cu ochii mintii: rasism, apartheid, segregare, discriminare rasiala, intoleranta, xenofobie.

Ma ghemuiesc mai comod si adorm. Sau asa cred. Imi amintesc ca am citit undeva ca omul este o fiinta culturala, deci este educabil. Inseamna ca aici este cheia: ni se predau stiinte, digeram formule complicate despre compusi chimici si fenomene fizice, dar nu ne acceptam intre noi. In general ii percepem pe ceilalti fie ca dusmani, deci ii respingem, fie ca prieteni, deci ii acceptam. Dar nu prea avem disponibilitate pentru a-l cunoaste pe cel pe care il respingem. Nu stim sa acceptam chiar daca nu ne place cineva. Suntem impartiti in persoane dominatoare si persoane dominate. Cei care nu accepta dominatia, sunt exclusi automat din grupuri, mai ales in cultura adolescentilor. Visul meu incepe sa rasfoiasca sertare ascunse, cu informatii pe care le stiusem candva, dar le uitasem. Poate folosesc totusi prea mult internetul si creierul meu a inceput sa functioneze ca un computer, in somn ... O sa ma mai gandesc la asta, dar acum nu am timp. Este momentul sa gasim o solutie.

Ce ne lipseste pentru ca multiculturalitatea sa functioneze? De ce nu avem toti dorinta de a ne cunoaste, de a ne intelege si accepta unii pe altii ? Cred ca nu ne intelegem suficient de bine. Limbile straine sunt indispensabile, dar ne ajuta sa intelegem doar cuvintele rostite de cineva, nu persoana. Omul pe care nu il intelegem are ganduri, trairi, amintiri, spaime, deceptii, bucurii. Nu ne-a invatat nimeni sa ‘citim’ si mai ales sa intelegem asa ceva. Documentarul vizionat mai devreme vorbea despre atitudini etnocentrice. La nivel larg, si popoarele functioneaza la fel: membrii propriului grup sunt considerati superiori, iar valorile si obiceiurile – singurele adevarate si care merita respectate, iar membrii altor grupuri sau popoare sunt inferiori, ca si valorile si obiceiurile lor. Daca in interiorul grupului, etnocentrismul este motorul solidaritatii sociale, in exterior este cauza genocidelor, discriminarilor, purificarilor etnice despre care am invatat la istorie. Tocmai a cazut o bomba in Siria. Ca solutie la problemele sociale ale tarii, solutie gandita de statele mai dezvoltate. Cred ca ma aflu in mijlocul unui cosmar din care as vrea sa ma trezesc.

Imi amintesc de colonizatorii Americii care ii considerau pe bastinasi animale salbatice. Revad apoi secvente rulate cu viteza din filmele si cartile despre lagare de exterminare, sclavie, dictatura. Am fost invatati la scoala ca sclavia a fost abolita. Totusi, vedem la televizor forme moderne de sclavie: cetateni care folosesc minori pentru a le lucra pamantul, copii pe care ii tin in lanturi si ii infometeaza. Tresar in somn. Nu imi place acest vis. As vrea sa se termine.

Am auzit deseori despre valorile umane care ar trebui sa ne conduca. Dar acum realizez ca ni s-au predat doar cuvinte: acceptare, intelegere, compasiune etc, dar nu am fost invatati cum sa traim in realitate aceste atitudini. Cum sa fim intelegatori? Cum arata compasiunea? Ce este in definitiv? Predarea acestor cuvinte doar ca niste formule magice este ca si cand am certa un copil care s-a urcat prima oara pe bicicleta ca nu isi tine echilibrul. Putem sa tipam la el: de ce nu-ti tii echilibrul? Dar daca nu a experimentat starea de echilibru si creierul lui nu stie ce are de facut, tipam degeaba. Copilul pur si simplu nu stie CUM sa faca acest lucru. Trebuie sa il invete cineva, fara sa il tina, pentru a-l lasa sa experimenteze singur, dar in siguranta. Visul meu se muta brusc la scoala. Este locul unde invatam. Dar din orar lipsesc orele pentru acumularea competentelor interculturale: educatie umanista si interculturala, fizionomie culturala, comunicare, lingvistica. Cred ca cineva le-a sters din greseala. Visul le reda locul in catalog. Poate nici nu este nevoie de note, ci doar de experiente.  
Cred ca incep sa inteleg de ce este nevoie. In primul rand, de comunicare. Dar nu doar cu ceilalti, ci in primul rand comunicarea cu sine. Comunicarea in masa, comunicarea verbala, non-verbala si interculturala sunt de asemenea importante. Un obstacol in calea comunicarii eficiente este lipsa de interes. Oamenii sunt stresati de problemele cotidiene si nu mai prezinta interes pentru problemele altora, elevii sunt obositi de volumul mare de informatii fade pe care trebuie sa il retina, asa ca nu mai manifesta interes si pentru problemele colegilor, cetatenilor, popoarelor. Nu cred ca putem obliga pe cineva sa fie interesat de problemele altora. Insa putem accepta in categoriile sociale fara de care societatea nu poate functiona - profesori si medici - doar persoane cu aptitudini lingvistice, interpersonale si capacitate empatica. Ma trezesc brusc.

A sunat ceasul. Poate ca visul meu a durat doar o clipa, dar am inteles cateva secole de neacceptare. Imi dau seama ca am inteles mai bine de ce Gulliver era pasionat de lingvistica si de ce Gullible cauta normalitatea intr-o lume anormala. M-am intors la carti, dar si la lumea reala. Visul meu m-a invatat ceva. Cheia este educatia.

Friday, October 26, 2018

CALISTRAT HOGAS - In Muntii Neamtului
traducator: Brenda Stefanescu



     As far as the eye could see towards the east between the mountains on one side and the mountains on the other, the Nichitului stream was rushing with crystal clear water, now through blooming grassland, then through meadows of young birches, willows or alders, and next through large, barren areas of the gravel river sides looking like a many-faced mosaic, while the slating rays of the sun falling on the running crests of its waves were creating the image of a twisting and turning wide, soft silk ribbon with changeable golden glitters.
      Dusk was starting to rise from the depths … while, among the high peaks of the mountains still indulging in the reddish particles of the last rays of the sunset, the hidden valleys were darkening the view like immense spots of violet blue shadows… From the depths, from the heights, from the mystery of the forests, from the darkness of the woods, from the air, from everywhere, the prolonged voices of the evenings in the mountains were leaving space to quietness and rest. And slowly, slowly, one by one, everything was fading and falling asleep, and rarely was a bark of a dog, a sound of a cowbell, a voice of a horn distinguished from afar. It was only the stream rushed along its fatal direction by an unseen power was still indicating, in the universal apathy, the eternal vigour of life in the sleeping veins of things...
      Far, very far away, in the east in front of us, towards the large mouth of the valley, something else was still shining in the dusk shadow, like a star fallen from the sky onto the ground … it was the last ray of light driven apart from the far away west onto the tall, metallic gloss of the hermitage steeple: and when this star faded away and disappeared behind the shadow of the Earth, another one lit up from the highest powers of the sky, … it was the Evening Star…


NISTE CARTI - cu Ana Cocoveanu

Ma vad cu Ana in vacante si uneori in weekend, cand nu avem teme prea multe. Ne stim de 9 ani si ne bucura fiecare intalnire pentru ca ...