TRASURA COPILARIEI

     Ma intorceam de la scoala. Tocmai intram in casa cand pe strada mea a aparut o trasura impodobita, manata de doi copii.
     Trasura era plina cu adolescenti care se inghesuiau, dorindu-si ca aceasta sa ii duca din nou in perioada in care puteau sta degeaba fara sa fie pedepsiti. Le era dor de vremea cand nu erau obligati sa se duca la scoala, nu aveau responsabilitati si temele nu le rapeau tot timpul liber.. Puteau sa se joace toata ziua, puteau sa greseasca fara sa primeasca nota mica, pe scurt totul le era permis.
     Cei doi copii de pe capra imi faceau semn si ma invitau si pe mine in trasura lor. Vazandu-ma indecisa mi-au strigat pe un ton vesel avantajele de care m-as fi bucurat daca ma alaturam grupului lor. Am refuzat politicos, stiind ca, asemeni lui Pinocchio, adolescentii din trasura nu erau pe un drum bun, iar trasura aceea luxoasa avea sa se transforme intr-o caruta ponosita. Nu-mi dadeam seama daca erau golani sau doar copii visatori care sperau ca pot schimba cursul vietii, fara sa isi dea seama ca timpul nu poate fi oprit. Desi promisiunile erau atractive, m-am temut sa ma sui alaturi de ei, deoarece ma temeam ca visul lor sa nu devina cosmarul meu: daca ramaneam blocata in acea lume si nu aveam sa mai aflu vreodata ce-mi rezervase viata?
     Cei doi s-au enervat brusc si au luat-o din loc. Trasura a plecat, iar copiii aceia fericiti, cu cat se indepartau mai mult de realitate, cu atat deveneau mai obraznici, frustrati si tristi. Am stiut atunci ca am ales corect: ei pierdeau contactul cu realitatea, nestiind ca aveam si eu trasura mea din copilarie, pe care o tratam insa ca pe o amintire de pret, fara sa o prafuiesc pe drumuri nesabuite si pe care nimeni nu va pune vreodata stapanire.

POVESTEA SUBSTANTIVULUI

     In oras urma sa se realizeze un film si producatorii cautau actori. In rolul Verbului au ales un personaj care se agita, topaia si vorbea intr-una. Parea omul ideal. Cei cu imagintie bogata au primit rolul de Adjective. Prietenilor verbului au devenit Adverbe. Cei care aveau o dictie frumoasa si stiau sa numere bine au fost distribuiti ca Numerale. Niste actori tineri s-au bucurat cand au primit roluri marunte de Conjunctie, Prepozitie si Interjectie, caci se temeau de rolurile cu text lung, nu erau obisnuiti sa vorbeasca prea mult.
     Rolul cei mai consistent, de Substantiv, l-a primit un tip ce parea sa aiba o memorie foarte buna. Ceilalti au rasuflat usurati ca au scapat, dar el era fericit ca avea o multime de categorii gramaticale. I s-a dat si un inlocuitor, Pronumele, dar Substantivul nostru devenise deja putin ingamfat si spera ca nu va fi inlocuit prea des. Incepuse deja sa se joace cu numarul si genul, desinentele ii placeau la nebunie, era mandru de cazurile lui si foarte incantat ca are multe functii sintactice.
     Stiti care era singurul lui regret? Ca nu avea si el o diateza. Macar una mica. L-a intrebat pe verb daca nu poate renunta la una dintre ele, dar acesta avea si el mandria lui.
     Desi unii colegi fusesera fericiti ca au scapat de un rol greu, se uitau acum cu jind la jucariile Substantivului: cele 3 declinari, motiunea, substantivele mobile, ba chiar si epicene. Substantivul era insa un tip echilibrat, asa ca a avut grija ca jocurile sale sa ii ajute si pe ceilalti sa se exprime cat mai clar in rolurile lor.