Wednesday, June 24, 2015

Marea e prietena mea

by Brenda Stefanescu

       La inceput am urat-o. Era uda si mare si cam galagioasa. Tipa ea, tipam si eu. Cateodata eu tipam mai tare ca ea. Doar ca ea ar fi vrut sa ne imprietenim. Eu eram mai reticenta, pentru ca aflasem ca o cheama Neagra. 'Aoleo, pai daca ma atinge, ma innegresc', ma gandeam.
       Cu timpul insa ne-am imprietenit. Am ajuns chiar sa ne jucam impreuna. Am inceput sa o numesc in gluma Coana Mare.
       Am vizitat-o in fiecare vara. Uneori ma intampina rece si agitata, alteori o gaseam in toane bune. Insa niciodata nu m-am plictiseam in preajma ei. Cateodata imi facea cadouri: imi daruia scoici si melci. Alteori imi fura cate o jucarie. Atunci am inteles cat de imprevizibila este. Insa tot o iubeam.
       Cand am crescut m-am gandit sa o cutreier. Intr-o dimineata ne-am dat intalnire la Constanta. Mi-am dat seama ca are chef de joaca si i-am propus 'prinsea'. Mi-a facut cu ochiul spre sud si am inteles ca trebuie sa ma indrept intr-acolo. Am luat-o la fuga prin podgorii si ne-am reintalnit la Kaliakra. Am intalnit acolo o Coana Mare bosumflata si innegurata. Ma intreb de ce o fi fost asa de suparata. M-a stropit din cap pana in picioare.
       Apoi mi-a propus un joc cu indicii: sa ne vedem la castel. M-am prins imediat: era vorba de Balchik. Am intalnit-o acolo pe prietena mea mult mai calma. M-a zarit inca de pe aleile palatului. Mi-a facut din nou cu ochiul: era mandra de mine, caci stiuse ca ii voi intelege indiciile. Eu eram fericita ca o reintalneam si mi se parea maiestuoasa. Aveam impresia ca din clipa in clipa o sa se reverse dincolo de zare. Ceilalti o priveau cu admiratie, dar nici nu banuiau ce prietenie stransa se legase intre noi cu ani in urma. Dar deodata iar s-a suparat. Cine o fi suparat-o din nou? Era cam irascibila, dar tot ramanea preferata mea. Cu copiii ma mai certam, dar cu ea niciodata.
       Cand a trebuit sa plec mi s-a parut ca s-a infuriat si mai tare. Poate ii parea si ei rau? Mi-ar fi placut sa o iau acasa, dar nimeni nu s-a gandit sa imbutelieze marea. Poate ar fi timpul sa isi creeze propria marca inregisrata: 'Coana Mare'.
      

Tuesday, June 23, 2015

Caut un nor

by Brenda Stefanescu

       Cunoasteti vreun nor de incredere? Vreau demult sa iau un interviu unui nor, doar ca cei pe care i-am intalnit pana acum erau fie suparaciosi, fie pe fuga. Unul singur a vrut o data sa stea de vorba cu mine. Doar ca parea cam imatur.
       L-am intalnit intr-o duminica ploioasa. M-am ascuns de picaturi sub un copac si am observat uimita ca sub crengile lui era uscat, iar deasupra cerul era perfect senin. De langa piciorul meu am auzit o voce suparata: "Ei! Fii atenta sa nu ma calci!". Uimita, m-am uitat in jos si am vazut un greiere mic. "Scuze, nu te observasem. Si tu te ascunzi de ploaie?" "Da, este singurul loc unde nu ploua." "Asta am observat si eu, dar nu inteleg de ce." "Deoarece un nor tanar nu a invatat inca sa ploua", spuse o voce deasupra noastra.
       Era chiar copacul sub care ne adaposteam. "De unde stii ca e tanar?" l-am intrebat eu. "Il stiu de cand era mic, raspunse copacul. Fratii lui au invatat repede sa ploua. El a fost mereu un rebel. Cand fratii lui plouau, el se uita dupa pasari. Asa m-a observat pe mine. L-am intrebat de ce nu este ca fratii lui si mi-a raspuns ca, in opinia lui, ploaia este inutila. Lui ii place sa se joace cu razele de soare, sa fugareasca pasari si sa se admire in oglinda apelor. E un tip cam superficial. Mie in schimb imi place ploaia. Imi da putere."
       In acel moment intra si greierele in vorba: "Din punctul meu de vedere, ploaia este inutila si doar imi ingreuneaza viata. Imi dezacordeaza vioara, imi uda fracul si imi pleosteste antenele."
       "Ma bucur ca esti de acord cu mine", spuse norul cu seriozitate. "Este doar pierdere de vreme. Este mult mai interesant sa cunosti pasari si copaci noi", incheie el.
       "Bine, dar ai de gand sa ramai toata viata un nor fara ploaie?" l-am intrebat eu.
       "Da, mi-ar placea mai mult sa fie un nor de soare", raspunse acesta.
       "Si fratii tai ce spun?"
       "Cui ii pasa? Ei fac tot ce le spune profesorul de ploaie. Mie mi se pare un tip plictisitor."
       Era clar ca era un tip superficial si nu aveam ce discuta cu el. De aceea va intreb: nu cunoasteti un nor serios?      

Ultima zi din viata unei frunze

by Brenda Stefanescu

       Era odata, intr-o padure un copac fermecat, al caror frunze spuneau vara povesti copiilor care vizitau locul. Spuneau si povesti la cerere, dar se intampla si sa inventeze, iar copiii ascultau fermecati. Unii, mai indrazneti, le cereau frunzelor aceeasi poveste din nou si din nou, pana se insera; sau le rugau pe frunze sa inventeze povesti noi, iar ele nu stateau pe ganduri. Dar exista o regula pentru frunze: cand florile incepeau sa se ofileasca si gazele sa se adaposteasca, frunzele trebuiau sa taca si sa se lase pictate de Toamna, pentru a nu-si risipi energia si a putea porni din nou motorul povestilor in primavara urmatoare.
       Toamna era o artista deosebita, insa cam nepravazuta, ca toate artistele: nimeni nu stia cand soseste. Uneori venea brusc dupa o zi frumoasa de vara. Alteori, ii permitea verii cateva zile mai racoroase, pentru ca frunzele, florile si gazele sa se obisnuiasca cu ideea sosirii ei.
       Intr-un an, una dintre frunze se gandi sa mai povesteasca ceva chiar atunci cand ar fi trebuit sa se lase pictata de toamna. Deci incepu sa povesteasca, iar suratele ei, vazand ca nu pateste nimic se pornira si ele sa turuie. Toamna s-a amuzat la inceput de curajul frunzelor si nu le-a pedepsit pentru indisciplina. Insa toamna nu venea niciodata singura: era intotdeauna insotita de varul Vant. Asa ca, exact cand frunzele erau mai entuzismate si credeau ca li se va permite sa isi continue povestile si in anotimpul rece, sufla Vantul si le arunca pe jos. Vantul nu avea deloc o fire de artist: nu gusta povestile, nu avea mila si nici simtul umorului. Doar frunza care incepuse prima sa povesteasca ramase mai departe in copac. Toamna poate ca ar fi iertat-o, insa Vantul se ambitiona si sufla mai tare. Frunza era prea firava ca sa reziste, asa ca fu si ea doborata la pamant.
       Biata frunza incapatanata intarziase prea mult si Toamna nu a mai apucat sa o picteze pentru a-i pastra energia. Se stinse imediat dupa ce cazu la pamant. De atunci, toate frunzele vor sa reuseasca cumva sa-l infranga pe Vant. Ar cere ajutorul Toamnei, insa se tem ca aceasta nu isi va trada varul. Fiind vorbarete, peste vara se iau cu povestile si uita. Insa imediat ce incepe Vantul sa sufle, isi aduc aminte de planul lor si incep sa vorbeasca repede-repede, toate in acelasi timp, incercand sa gaseasca o solutie rapida. Uneori se cearta cu el si incearca sa il sperie. Pana acum nu au reusit. Insa atunci cand sufla Vantul, inseamna ca frunzele s-au pornit din nou sa se razboiasca cu el.

Sunday, June 21, 2015

Cele 3 pahare

by Brenda Stefanescu      


       Erau trei si erau imbufnate. Unul era ciobit. Se revazusera dupa mult timp. Se minunau de cat de mult se schimbasera. Se stiau de cand erau doar niste fire de nisip.
       Capatasera forma in acelasi atelier. Traisera impreuna emotia momentului in care au devenit incandescente si sticlarul a suflat prin tubul acela lung. Atunci si-au promis sa nu se desparta niciodata.
       Dupa un timp au ajuns pe raftul unui magazin, de unde au fost cumparate de un domn care parea simpatic. Era destul de tanar si ordonat si le-a placut ca isi tinea casa curata.
       Cu timpul, barbatului a inceput sa ii placa bautura, asa ca unul a devenit pahar de tuica, altul de rom si al treilea de bere. Nu prea stiau aromele acestea, asa ca la inceput le-a amuzat. Apoi, bautura a aparut tot mai mult in casa si barbatul a devenit dezordonat.
       Intr-o zi, dupa ce au baut impreuna, un prieten s-a gandit sa faca o gluma proasta si a luat unul dintre pahare. Acesta nu a avut parte de o viata usoara, deoarece ba l-a mai trantit motanul casei si s-a ciobit, ba l-a uitat stapanul si s-a prafuit.
       Cum au ajuns la talcioc, nu-si mai amintea niciunul. Dar s-au recunoscut imediat. Si-au zambit stirb. Si-au povestit toate necazurile, ciobiturile si crapaturile. Si-au amintit momentele de inceput, din sticlarie. Tare si-ar fi dorit sa fie din nou tinere si frumoase. Dorinta le-a fost indeplinita de un artist care le-a observat si a stiut imediat cum sa le foloseasca.
       Din atelierul lui s-au trezit direct pe podiumul unei expozitii pentru tineri artisti. Tanarul lor stapan transformase cu talent trei vechituri in trei trofee. Se priveau cu mandrie. Si-au facut discret cu ochiul: amarul luase sfarsit.

INCERCARE SF, by Brenda Stefanescu

       In anul 3000 pamantenii se lupta deja de 10 ani cu Principalii, care stapanesc Terra, planeta ce face parte din imperiul lor. Tara ...