NISTE CARTI - cu Ana Cocoveanu

Ma vad cu Ana in vacante si uneori in weekend, cand nu avem teme prea multe. Ne stim de 9 ani si ne bucura fiecare intalnire pentru ca avem multe de povestit. Am fost colege doar doi ani, apoi am urmat scoli diferite, iar acum, la liceu, profile diferite. Dar discutiile noastre ajung intotdeauna si la carti si ecranizari.

 

Brenda:  Ana, iti amintesti ce citeai la 7-8 ani?

Ana: La acea varsta citeam mai mult carti de povesti si adoram revistele cu benzi desenate: Garfield si Rahan.

Brenda: Ce citesti acum? Sau care sunt preferintele tale literare acum?

Ana: De Craciun am primit o carte de Kurt Vonnegut care se cheama "Abatorul 5". Am inceput sa o citesc imediat si mi-a confirmat impresia buna despre acest autor. Mai citisem la inceputul acestui an "Galapagos" si mi-am propus sa citesc mai multe carti scrise de el fiindca stilul ironic si critic in care imbina realul cu SF-ul este pe gustul meu. Deci preferintele mele actuale se indreapta catre cartile SF.

Brenda: Dar titlurile recomandate de scoala? Se suprapun preferintele tale cu recomandarile profesorilor?

Ana: In foarte mica masura! Lecturile obligatorii nu ma atrag deloc, in schimb in lista de carti facultative am gasit titluri interesante si pe care ma pregatesc sa le caut si sa le citesc.

Brenda: Iti amintesti care a fost prima care pe care ai citit-o singura? O mai ai?

Ana: Nu, nu mai stiu ce carte a fost prima citita. Dar sigur o mai am pentru ca eu nu pot renunta la cartile mele. Nu ma despart nici macar de cele care nu mi-au placut.

Brenda: Care a fost cartea ta preferata? Cea pe care ai reciti-o de cate ori ai timp? Ne-o poti prezenta pe scurt?

Ana: Cartea mea de suflet, pe care o citesc in fiecare an inainte de ziua mea, este "Batranul din Luna" scrisa de Grace Lin. Este un basm de inspiratie folclorica scris de o autoare de origine taiwaneza stabilita in SUA. Este vorba despre o fetita plecata intr-o calatorie fantastica, in incercarea de a-si schimba norocul si totul se intampla in lumea magica a culturii chineze care abunda in superstitii si in animale fabuloase.

Brenda: Ai citit ceva din obligatie, fiind recomandare scolara, si te-a plictisit teribil? Ceva ce de-abia asteptai sa termini?

Ana: Cartile de citit necesare la scoala nu au fost in sine neaparat plictisitoare. In schimb modul in care am fost obligati sa le abordam a fost total neplacut si obositor. Eram la un pas sa renunt la placerea cititului din cauza ca trebuia sa scoatem  cate o idee din fiecare carte citita, o suta de cuvinte noi pe care sa le notam in caiet impreuna cu definitia lor, cat si o suta de expresii deosebite din fiecare carte obligatoriu de citit. In acest fel orice dorinta de a urmari subiectul se pierdea rapid din cauza deselor intreruperi.

Brenda: Stii care au fost cartile preferate ale parintilor tai in copilarie si in adolescenta? Se regasesc si in lecturile tale? Dar invers: parintii tai ce parere au de titlurile care ti-au placut tie mult-mult?

Ana: Mama mi-a recomandat majoritatea cartilor pe care le-am citit si culmea mi-au si placut. Aici se inscriu carti precum: "1984" si "Ferma animalelor" ale lui George Orwell, Jocul lui Ender" de Orson Scott Card sau "Copilul divin" de Pascal Bruckner. Unele nu au fost chiar potrivite neaparat cu varsta mea de la momentul lecturii, asa dupa cum a recunoscut si mama, dar mi-au placut tocmai pentru ca m-au facut sa reflectez mult la lumea descrisa acolo si la ceea ce s-ar putea intampla pe Pamant daca deciziile oamenilor nu ar fi rationale. Daca eu descopar o carte interesanta atunci si mama si tata doresc sa o citeasca si apoi discutam impreuna despre ea si daca exista ecranizarea ei cautam sa vedem impreuna filmul.

Brenda: Preferi sa citesti intai cartea si apoi sa vezi ecranizarea? Este vreun titlu al carei ecranizare ti s-a parut mai slab decat cartea tiparita?

Ana: Nu neaparat. Nu prea conteaza ordinea fiindca oricum daca citesc mai intai cartea vreau sa vad si filmul si invers. In general filmele nu urmaresc neaparat firul cartii si e interesant de urmarit si modul in care regizorul filmului a interpretat cartea. Filmul facut dupa cartea "O bucla in timp", desi are efecte speciale foarte reusite, nu m-a miscat atat de tare precum lectura cartii.

Brenda: Preferi sa citesti ‘clasic’, dand paginile sau esti genul modern, cu ebook-ul in buzunar?

Ana: Nu am nici o preferinta, depinde doar de felul in care gasesc cartea dorita. Uneori nu am acces la cartea tiparita si atunci nu imi refuz placerea cititului de pe tableta.

Brenda: In ce limba iti place cel mai mult sa citesti?

Ana: Imi plac si cartile in limba romana dar si cele in engleza la fel de mult! Eu consider ca ceea ce am citit pana acum tradus in limba romana a fost foarte expresiv si am citit cu placere aceste carti.

Brenda: Te-ai gandit vreodata cum ai fi perceput lectura daca totul ar fi fost deja digitalizat si ai fi fost obligata sa citesti DOAR pe ebook? Daca nu ar mai fi existat cartile cu pagini vechi sau cu miros proaspat de tipografie?

Ana: M-am gandit foarte mult la acest lucru mai ales cand am citit "Fahrenheit 451" de Ray Bradbury, care are ca subiect exact o societate care este obligata sa renunte la carti si in general la citit. Societatea era una totalitara iar oamenilor li se induceau ideile si credintele in functie de scopurile urmarite de conducatori. Oamenii liberi care doreau sa citeasca, sa aiba opinii, vise sa traiasca dupa bunul plac erau vanati, iar cartile pe care le citeau erau arse ca intr-un fel de executii publice. Cu siguranta nu as dori sa ajungem intr-un astfel de viitor!

Brenda: Poate citesc acest interviu si prietenii tai. Ce carte ti-ar placea sa primesti de ziua ta?

Ana: Ooo, lista este foarte lunga! Asa ca nu ma pot hotari asupra unui titlu. In general citesc cu mare placere ceea ce primesc, imi place sa experimentez orice gen literar.

Brenda: Sper sa ti se implineasca dorinta. 

ANA Cocoveanu, 15 ani, Colegiul National Iulia Hasdeu, Bucuresti, Romania

De data aceasta, in continuarea interviului, va propun o prezentare in 10 pasi a romanului Hotul de carti, de Mrkus Zusak. Vizionare placuta!

NISTE CARTI

2019 a fost desemnat Anul Cartii in Romania, asa ca voi profita de ocazie pentru a publica scurte interviuri cu copii si adulti si prezentari ale unor carti. Discutiile avute pana acum mi-au starnit deja interesul pentru niste titluri, asa ca de-abia astept sa le citesc si eu. Poate voi strecura si cate un film. Mi-ar placea sa daram mitul conform caruia adolescentii de azi nu (mai) citesc.

Ganduri pentru Centenar +

E zarvă mare peste tot, vine 1 Decembrie şi nimeni nu pare să fie de acord cu nimeni. Sau, altfel spus, toată lumea este într-un dezacord perfect cu toată lumea. Hai să lămurim ceva: a cui e ziua? A României. OK. Ce sau cine e România? Ei, aici lucrurile se complică. Păi, dacă nu ştim ce sau pe cine sărbătorim, înseamnă că nu ştim nici ce să îi dăruim.

Am citit mii de rânduri în care cele două tabere - pro şi contra Catedralei -  se războiesc. Alţii, mai banali e drept - pro şi contra festivităţilor de 1 Decembrie. Sau pro şi contra tinerilor care preferă să studieze sau să lucreze în străinătate. 'Pro şi contra' pare să fi devenit un joc naţional. Ba chiar Jocul naţional, cu J mare.

Un lucru e sigur: România e a noastră. Aici nu mai e loc de discuţii. Ce ar fi să îi facem cadou toleranţă? Am senzaţia din ce în ce mai acută că este ceea ce lipseşte dintre noi. Că doar România nu e un contur pe hartă, cu un schelet muntos în mijloc şi o mare undeva în dreapta! Suntem noi toţi, cei ce o bârfim sau o iubim. 

Suntem ca un copil răsfăţat: vrem totul şi suntem invidioşi pe fratele sau sora care are o jucărie interesantă. Protestăm din oficiu. Însă, în acelaşi timp ne iubim România. Nu de alta, dar e a noastră. Nici măcar nu am făcut nimic pentru a o avea. Ne-am născut aşa. Alţii au fost cei care au luptat pentru ea, pentru noi. Cândva, demult. Şi acum, după 100 ani, suntem mândri când cineva o laudă, chiar dacă nu vrem să recunoaştem. Apoi, ca şi când mândria ar fi jenantă, desuetă, ne intoarcem la jocul nostru preferat: protestăm unii impotriva celorlalţi. Uneori, din ambiţiile oamenilor mari apar victime colaterale. Dar suntem uniţi în dezbinarea noastră cea de toate zilele.

Ce ar fi să începem un proiect nou, chiar de azi? Despre anul 1918 am învăţat la istorie. Despre detaşamentele de biciclişti însă nu!  Habar n-aveam că pe frontul din Moldova, la Oituz, militarii români au luptat în primul Război Mondial şi … pe biciclete.                                                                              

Despre 2018 nu este nevoie să învăţăm din manuale, că doar îl trăim chiar noi. De la bicicletele mari şi grele din 1918 am trecut la trotinete electrice şi hoverboard. Cum? Hai să aflăm.

 Între timp, tot despre România vom vorbi, oriunde ne-am afla. Dacă ne-a făcut faţă 100 de ani, ne va face faţă încă mult timp de acum încolo. S-a obişnuit cu noi şi cu gâlceava noastră. Ţară avem. Centenar - zi naţională - sărbătoare avem. Dar parcă am avea nevoie de instrucţiuni de folosire pentru a reuşi să ne bucurăm de ele.

1 decembrie este mai mult un sentiment, o stare. Lumea nu  prea percepe această dată ca fiind istorică, ci mai degrabă o ocazie de a se relaxa mai mult decât de obicei. Copiilor încă le mai face plăcere să urmărească parada tradiţională, se entuziasmează, aplaudă, iar unii vor să afle mai mult. Adulţii nu sunt în consens: unii sunt blazaţi şi o găsesc demodată, alţii o apără cu devotament.

Nu ştiu dacă responsabilii cu organizarea acestei zile s-au gândit cine vor fi beneficiarii: momentele se cam repetă în fiecare an şi doar documentarele TV realizate în 2018 par să se adreseze şi publicului format din copii şi adolescenţi. Cu ce rămânem după ce se termină ziua? Emoţii şi amintiri de neuitat sau doar o imensă sufragerie din care trebuie să măturăm resturile petrecerii? Depinde de fiecare dintre noi.

Hai să povestim la anul, în 2019, ce am făcut de Centenar. Aşa cum ne povestim experienţele de Revelion sau de ziua noastră. Să povestim ce am înţeles, ce am acceptat, ce am aflat. Ce a rămas după. Eu merg cu prietenii la film. Unul românesc. Ne vom aduce sigur aminte în 2019 ce impresie ne-a făcut ecranizarea văzută de Ziua României. Voi?

FATA MOARTA in 10 pasi

NOAPTE BUNA, PE MAINE!

E târziu şi oraşu-i obosit.

Oamenii păşind nervoşi

Nu văd cerul acoperit

De câţiva nori pufoşi.

Aş vrea în ochi să-i privesc,

Dar au privirea plecată

Spre iPhone-ul lor scump, chinezesc

De care nu pot să se despartă.

Aş vrea să asculte cu mine

Umbrele serii târzii,

Dar au urechile-astupate

De căştile ca nişte jucării.

E linişte şi totuşi gălăgie,

Căci gândurile lor se ţes în poveşti

Ca o sinuoasă hemoragie

De complicate emoţii omeneşti.

Tresar la câte un claxon bezmetic,

Maşinile curg grăbite

Şi îmi par în întuneric

Doar nişte umbre şoptite.

Frumoşii-n gând şi în cuvânt

Împart străzile-ntunecate

Cu câte un cerşetor cu pletele-n vânt,

În stare avansată de ebrietate.

Nu-i încă noapte, dar e târziu

Şi visele îmi dau târcoale.

Unul mic, rozaliu

Se apropie agale.

Uit de zgomot şi isterie,

Uit de agitaţie şi astenie

Şi aş vrea să mă trezesc într-o frântură de frumuseţe

Cu puţin violet şi multă blândeţe.

Mâine e la distanţă de un gând

Şi adorm uitând

De cerşetorul flămând,

De goana nebună

După o vorbă bună,

De praf şi temeri

De tot ce a fost ieri.

ZIC SI EU...

‘ Ce multe versuri, ah! ce multe versuri
Şi totuşi ce puţină poezie!’

Unde te uiţi e vid, e fals, e rece,

Suflete-amorţite, emoţii false, platitudini

Născute din vulgare atitudini.

Ne-am grăbit

Şi am rănit,

Căci am uitat să oferim

Galant un zâmbet nostim

Şi să primim

Firesc, fără să cârcotim.

Alergând după ceva,

Am uitat.

Şi evident am ratat.

Am alergat după mult,

Şi am uitat bucuriile mici,

Oferite de un licurici.

Am alergat după perfect

Si am uitat să privim atent,

Cu emoţii de adolescent.

Am alergat după elogii

Şi am uitat clipele luminoase

Din preajma vorbelor armonioase. 

Am alergat după putere

Şi am uitat că nu avem voie sa călcăm in picioare demnitatea,

Dreptatea şi seninătatea.

Am alergat după mărire

Şi am uitat să ne bucurăm de un gândăcel cărămiziu

Ce luminează chiar şi un cer cenuşiu.

Alergând mereu după ceva,

Am uitat dezmierdarea fină

Şi am ratat bucuria senină.

Ce multe versuri, ah! Ce multe versuri

Şi totuşi ce puţină poezie!

Deşi cunoaştem sofisticate nuanţe de mânie

Şi calomnie,

Am uitat ce culoare au sinceritatea

Şi simplitatea.

VIS LA CHEIE

Am inchis televizorul si ma pregatesc de culcare. Am vrut sa vad un film, dar m-am trezit urmarind un documentar fascinant despre omenire, evolutie, relatii interumane si interculturale. Pun capul pe perna, dar nu reusesc sa adorm rapid. Ca pe un ecran urias, vizualizez cu ochii mintii: rasism, apartheid, segregare, discriminare rasiala, intoleranta, xenofobie.

Ma ghemuiesc mai comod si adorm. Sau asa cred. Imi amintesc ca am citit undeva ca omul este o fiinta culturala, deci este educabil. Inseamna ca aici este cheia: ni se predau stiinte, digeram formule complicate despre compusi chimici si fenomene fizice, dar nu ne acceptam intre noi. In general ii percepem pe ceilalti fie ca dusmani, deci ii respingem, fie ca prieteni, deci ii acceptam. Dar nu prea avem disponibilitate pentru a-l cunoaste pe cel pe care il respingem. Nu stim sa acceptam chiar daca nu ne place cineva. Suntem impartiti in persoane dominatoare si persoane dominate. Cei care nu accepta dominatia, sunt exclusi automat din grupuri, mai ales in cultura adolescentilor. Visul meu incepe sa rasfoiasca sertare ascunse, cu informatii pe care le stiusem candva, dar le uitasem. Poate folosesc totusi prea mult internetul si creierul meu a inceput sa functioneze ca un computer, in somn ... O sa ma mai gandesc la asta, dar acum nu am timp. Este momentul sa gasim o solutie.

Ce ne lipseste pentru ca multiculturalitatea sa functioneze? De ce nu avem toti dorinta de a ne cunoaste, de a ne intelege si accepta unii pe altii ? Cred ca nu ne intelegem suficient de bine. Limbile straine sunt indispensabile, dar ne ajuta sa intelegem doar cuvintele rostite de cineva, nu persoana. Omul pe care nu il intelegem are ganduri, trairi, amintiri, spaime, deceptii, bucurii. Nu ne-a invatat nimeni sa ‘citim’ si mai ales sa intelegem asa ceva. Documentarul vizionat mai devreme vorbea despre atitudini etnocentrice. La nivel larg, si popoarele functioneaza la fel: membrii propriului grup sunt considerati superiori, iar valorile si obiceiurile – singurele adevarate si care merita respectate, iar membrii altor grupuri sau popoare sunt inferiori, ca si valorile si obiceiurile lor. Daca in interiorul grupului, etnocentrismul este motorul solidaritatii sociale, in exterior este cauza genocidelor, discriminarilor, purificarilor etnice despre care am invatat la istorie. Tocmai a cazut o bomba in Siria. Ca solutie la problemele sociale ale tarii, solutie gandita de statele mai dezvoltate. Cred ca ma aflu in mijlocul unui cosmar din care as vrea sa ma trezesc.

Imi amintesc de colonizatorii Americii care ii considerau pe bastinasi animale salbatice. Revad apoi secvente rulate cu viteza din filmele si cartile despre lagare de exterminare, sclavie, dictatura. Am fost invatati la scoala ca sclavia a fost abolita. Totusi, vedem la televizor forme moderne de sclavie: cetateni care folosesc minori pentru a le lucra pamantul, copii pe care ii tin in lanturi si ii infometeaza. Tresar in somn. Nu imi place acest vis. As vrea sa se termine.

Am auzit deseori despre valorile umane care ar trebui sa ne conduca. Dar acum realizez ca ni s-au predat doar cuvinte: acceptare, intelegere, compasiune etc, dar nu am fost invatati cum sa traim in realitate aceste atitudini. Cum sa fim intelegatori? Cum arata compasiunea? Ce este in definitiv? Predarea acestor cuvinte doar ca niste formule magice este ca si cand am certa un copil care s-a urcat prima oara pe bicicleta ca nu isi tine echilibrul. Putem sa tipam la el: de ce nu-ti tii echilibrul? Dar daca nu a experimentat starea de echilibru si creierul lui nu stie ce are de facut, tipam degeaba. Copilul pur si simplu nu stie CUM sa faca acest lucru. Trebuie sa il invete cineva, fara sa il tina, pentru a-l lasa sa experimenteze singur, dar in siguranta. Visul meu se muta brusc la scoala. Este locul unde invatam. Dar din orar lipsesc orele pentru acumularea competentelor interculturale: educatie umanista si interculturala, fizionomie culturala, comunicare, lingvistica. Cred ca cineva le-a sters din greseala. Visul le reda locul in catalog. Poate nici nu este nevoie de note, ci doar de experiente.  

Cred ca incep sa inteleg de ce este nevoie. In primul rand, de comunicare. Dar nu doar cu ceilalti, ci in primul rand comunicarea cu sine. Comunicarea in masa, comunicarea verbala, non-verbala si interculturala sunt de asemenea importante. Un obstacol in calea comunicarii eficiente este lipsa de interes. Oamenii sunt stresati de problemele cotidiene si nu mai prezinta interes pentru problemele altora, elevii sunt obositi de volumul mare de informatii fade pe care trebuie sa il retina, asa ca nu mai manifesta interes si pentru problemele colegilor, cetatenilor, popoarelor. Nu cred ca putem obliga pe cineva sa fie interesat de problemele altora. Insa putem accepta in categoriile sociale fara de care societatea nu poate functiona - profesori si medici - doar persoane cu aptitudini lingvistice, interpersonale si capacitate empatica. Ma trezesc brusc.

A sunat ceasul. Poate ca visul meu a durat doar o clipa, dar am inteles cateva secole de neacceptare. Imi dau seama ca am inteles mai bine de ce Gulliver era pasionat de lingvistica si de ce Gullible cauta normalitatea intr-o lume anormala. M-am intors la carti, dar si la lumea reala. Visul meu m-a invatat ceva. Cheia este educatia.