Thursday, November 5, 2015

Comoara Piratilor: Capitolul 3 - DEZLEGAREA ENIGMEI



CAPITOLUL III - DEZLEGAREA ENIGMEI

     Tot restul serii, cele două familii au discutat cele întâmplate. Cine era omul în negru? De ce-i urmărea? Să anunţe oare Poliţia? Dar femeia care pretindea că este îngrijitoare? Cum se făcea că este mereu în preajmă? Şi ea îi urmărea?
- Veniţi repede! Cred că am găsit secretul hărţii din far! 
     Mama lui Matei descărcase toate fotografiile pe o tabletă, pentru a le vedea mai bine. Şi-a amintit că acel contur desenat pe geamul farului seamănă cu una dintre hărţile văzute înainte de plecarea spre Sulina, când s-a documentat în privinţa plajelor şi locurilor de interes turistic.
- Vedeţi, asta e Sulina, iar aici, la sud, e Lacul Lumina, unde e şi acest „X”.
     Cu toţii i-au dat dreptate şi au decis să plece în zori, acolo.
- Dar legenda spune că trebuie să fim la răsărit, insistă Matei.
     În zadar au căutat o barcă să-i ducă acolo. Niciun pescar sau proprietar de vas nu se încumeta să plece pe întuneric pe lacul Lumina. Din moşi-strămoşi se spunea că nimeni nu s-ar mai întoarce. De aia îi spune şi Lumina. În timpul zilei nu apar ielele, doar noaptea vin şi fură minţile pescarilor. Cu greu au găsit pe cineva dispus să le dea o barcă, pe bani grei. Cu condiţia să o piloteze unul dintre părinţi.
     Au plecat la 3 dimineaţă, iar apropierea răsăritului i-a prins lângă  malul nordic al lacului. De jur împrejur, doar stufăriş...
- Ce căutăm, de fapt? „X”-ul ăsta e pe undeva pe aici, dar nu-i decât stuf , pământ şi apă, constată Teodora.
- Or fi ăia doi copaci bătrâni de acolo, arăta tatăl lui Matei, care pilota barca cu motor. Haideţi acolo, că oricum nu ştiu unde să mergem, în altă parte.
     Au coborât pe mal, iar zorii începuseră să lumineze întreaga zonă.
- Aţi văzut că nu ne-au mâncat ielele? Teodora era bucuroasă că legenda era doar o poveste de adormit pescarii leneşi...
     Studiau pe toate feţele imaginea hărţii din far. Uriaşul „X” era, evident, în acea suprafaţă imprecis de imensă, de apă şi stuf.... Soarele se ridica grăbit şi anunţa o zi frumoasă. Matei rămase fără glas. Apucă mâneca tatălui său şi-l zgudui cu putere. Arăta cu degetul  undeva, spre mal, puţin mai jos de ei, spre cei doi copaci uscaţi. Unul era înclinat spre apă, celălalt la câţiva metri depărtare era aplecat spre mal. Umbrele lăsate de ei se încrucişau şi formau un „X” imens, pe mal. Au alergat acolo şi au observat că în acel loc malul era mai ridicat, ca o cocoaşă lungă. Părea coca unei corăbii şi chiar aşa era! Părinţii au îndepărtat nu mult din stratul de pământ şi iarbă depus pe carenă şi au descoperit numele navei: „ADELAIDE MARINI” .
     Rapid, mama Teodorei googăli tableta şi află că acest vas se scufundase undeva în rada Sulina, în octombrie 1867! Iată că de fapt eşuase aici, în apa mică a lacului... Dar cum ajunsese aici? Se pare că urma să rămână o enigmă de nedezlegat. După poziţia navei, le-a fost uşor să identifice puntea şi, după câteva minute, au găsit un tambuchi, capacul care acoperea accesul spre interior... Înăuntru era destul de uscat, apa nu pătrunsese prin peretele încă rezistent al navei. Întâi au intrat adulţii. Au luminat întreaga punte inferioară, plină de butoaie şi baloţi putreziţi. Au intrat şi copiii, înarmaţi cu lanterne. Ei au fost primii care au găsit comoara. Un mic munte de monede, pocale, sfeşnice, toate licărind auriu în bătaia lanternelor, iar ici-colo, mici „râuri” de mărgele din pietre semipreţioase sau perle. Erau toate ingredientele unei comori de piraţi, ca-n poveşti! Priveau fascinaţi şi nu le venea să creadă. Adulţii, mai ales, işi muşcau buzele că nu i-au crezut pe copii... Iar cei mici aveau un aer victorios şi se bălăceau prin mica movilă de aur.
     Interiorul se întunecă brusc. Tambuchiul fusese acoperit de silueta unei femei...
- Deci chiar există! Felicitări! 
     Era îngrijitoarea cimitirului - sau cea care pretindea că are asemenea meserie...
- Cum aţi dat de noi?
- V-am următir  tot timpul... Asta fac de când mă ştiu, de fiecare dată când cineva vine la mormânt şi-l stropeşte cu apă... Am aşteptat  toţi aceşti ani ca cineva să dezlege misterul. Începuse să mă îndoiesc şi eu, deşi mama, bunica, străbunica şi mama acesteia erau ferm convinse de existenţa comorii. Mă numesc Margaret Pincle. Da, exact ca strămoaşa mea, Margaret Ann Pincle! În acea noapte fatidică, când ea şi logodnicul ei, William, au ieşit din far, au trecut mai întâi pe acasă, unde au povestit familiei că au găsit în far o hartă cu locul unde se află comoara lui Kontagouris, piratul care îngrozise Sulina în acele vremuri. N-au dat prea multe detalii. Au plecat imediat cu o barcă... Trupurile lor au fost găsite pe lacul Lumina şi aşa, legenda a fost reconfirmată. Tatăl ei l-a interogat zile de-a rândul pe fratele  piratului, care fusese văzut în preajma tinerilor cu o seară înainte, dar acesta avea un alibi foarte bun. A fost zărit de toată Sulina dând de băut, până dimineaţă, prin cârciumile de pe malul Dunării, oricui era dispus să asculte istorisirile sale despre faptele de vitejie ale fratelui său. Familia noastră, o parte a ei, adică sora lui Margaret, a rămas aici, să aibă grijă de morminte. S-a căsătorit, dar şi-a păstrat numele, ca şi urmaşii ei. Am tot scotocit prin far dar degeaba. Tot mormântul era cheia. Mă rog, au fost vremuri crunte, dar iată că a meritat! Ce facem, cum împărţim comoara?
- Comoara rămâne aici! În corabie pătrunsese omul în negru. Probabil că auzise întreaga povestire la gura tambuchiului. Încântat să vă cunosc, doamnă Pincle! Şi pe dumneavoastră, dar mai ales pe voi, dragi copii!
     Cu toţii erau amuţiţi de spaimă şi se băgaseră unul în altul, în spatele  „zidului” format de cei doi taţi, cărora le tremurau picioarele şi care se chinuiau din răsputeri să nu se vadă acest lucru.
- Nu vă temeţi! Înţeleg că avem acelaşi scop. Mi-a fost greu să vă iau urma, dar când am văzut-o pe doamna luând-o pe câmp, pe cărări ştiute bine de ea, mi-am dat seama că urmărind-o, voi da de voi. Felicitări, aşadar! Eu am o poveste similară. Stră-străbunicul meu era Vasilis Kantagouris, fratele lui Ghiorghios.El ştia unde este comoara, dar tot restul vieţii a fost urmărit şi hăituit. Orice încercare de a intra în posesia ei ar fi fost în zadar. Aşa că a lăsat o hartă într-o cutie şi i-a dat-o fiului său, bunicul meu, care era tâmplar. Acesta a lucrat la construirea casei lui Nicolae Malaxa. Iniţial, bogătaşul a vrut să facă o cramă lângă casă, dar a abandonat proiectul, aşa că bunicul a folosit-o ca ascunzătoare. A montat scripeţi pe sub canalele de scurgere de sub curte şi a lăsat indiciul în tavanul foişorului. Tatăl meu ştia toate acestea, dar nu  mi-a spus niciodată prea multe, doar că în curtea clădirii e o comoară şi indiciul care duce la ea. Eram foarte tânăr pe atunci şi tatăl meu aştepta probabil, să mă maturizez ca să-mi spună secretul. N-a mai apucat pentru că s-a stins brusc, într-o noapte. De atunci, eu m-am angajat ca administrator al clădirii şi zeci de ani m-am chinuit să găsesc indiciul pe care voi, nişte copii, l-aţi descoperit cu atâta uşurinţă... Şi acum, iată-ne aici! După cum vedeţi, comoara nu este aşa de mare cum ne-am închipuit, cred, cu toţii. Să fie vreo 10 kilograme de aur, în total. Plus pietrele preţioase şi perlele, da, hmmm. Ne-ar asigura un trai decent tuturor. Dar ştiaţi că legea pedepseşte pe cei care îşi însuşesc obiecte de patrimoniu? Dar tot legea ne-ar oferi 10 procente din valoare, dacă am preda-o statului. Asta ne-ar ajunge să ne îndeplinim câteva dorinţe, fiecare. Dar eu propun să o lăsăm aici.
- Ba nu!!! Nu mi-am irosit viaţa prin cimitir ca să nu mă pot bucura de ceea ce am visat, atât eu cât şi familia mea! E nedrept!
     Discuţiile din ce în ce mai aprinse au fost curmate de Matei care descoperise o uşă, în spatele unor baloţi prăbuşiţi spre pupa navei.
- Uitaţi! Mai e o încăpere!
     Uşa putrezită a cedat rapid, iar înăuntru, la lumina lanternelor, se vedea că aceea fusese cabina căpitanului şi, mai apoi, cartierul general al lui Gheorghios Kantagouris!
     Matei se aşeză la masa căpitanului, dar scaunul putrezit cedă. În cădere, băiatul apucă masa care se rostogoli odată cu el. Astfel, au putut observa că sub masă era prinsă o cutie precum cea din catacombele institutului. Acum Teodora şi Matei ştiau cum se deschide. Înăuntru, o hartă aproape identică.
     Au ieşit rapid, la lumină, unde au putut vedea că pe hartă erau înfăţişate zidurile unei cetăţi, iar undele desenate la repezeală dădeau să înţeleagă că se află pe malul unei ape. Erau şapte rânduri de creneluri, iar la baza unuia era un punct negru.
- Aici trebuie să fie! exclamă Omul în Negru! Fireşte! Nu înţelegeţi!? Comoara asta e doar o mică parte, plata pentru camarazii lui Ghiorghios Kantagouris şi ce să dea, probabil, la sărmani! Doar nu era să păstreze totul în acelaşi loc. Dacă erau prinşi sau dacă vreunul dintre ei i-ar fi trădat, restul comorii era în siguranţă!
- Bine, dar unde e cetatea asta, sau ce o fi?
- Ia daţi-mi şi mie harta! Teodora îşi amintese de secretul primei hărţi, aşa că o puse în lumina soarelui şi astfel, cu toţii au observat un „H” uriaş, dar invizibil altfel...
- „H”?!  Ce-i asta?
     Teodora înmărmuri. Făcuse deja legătura cu cele citite mai devreme, despre istoria acelor locuri...
- Ştiu! Este...... HISTRIA!

No comments:

Post a Comment

UITAREA, by Brenda Stefanescu

Alergând după ceva, Am uitat. Ş i evident am ratat. Am alergat după mult, Ş i am uitat bucuriile mici Oferite de un licurici....