Sunday, December 18, 2016

TRASURA COPILARIEI


     Ma intorceam de la scoala. Tocmai intram in casa cand pe strada mea a aparut o trasura impodobita, manata de doi copii.
     Trasura era plina cu adolescenti care se inghesuiau, dorindu-si ca aceasta sa ii duca din nou in perioada in care puteau sta degeaba fara sa fie pedepsiti. Le era dor de vremea cand nu erau obligati sa se duca la scoala, nu aveau responsabilitati si temele nu le rapeau tot timpul liber.. Puteau sa se joace toata ziua, puteau sa greseasca fara sa primeasca nota mica, pe scurt totul le era permis.
     Cei doi copii de pe capra imi faceau semn si ma invitau si pe mine in trasura lor. Vazandu-ma indecisa mi-au strigat pe un ton vesel avantajele de care m-as fi bucurat daca ma alaturam grupului lor. Am refuzat politicos, stiind ca, asemeni lui Pinocchio, adolescentii din trasura nu erau pe un drum bun, iar trasura aceea luxoasa avea sa se transforme intr-o caruta ponosita. Nu-mi dadeam seama daca erau golani sau doar copii visatori care sperau ca pot schimba cursul vietii, fara sa isi dea seama ca timpul nu poate fi oprit. Desi promisiunile erau atractive, m-am temut sa ma sui alaturi de ei, deoarece ma temeam ca visul lor sa nu devina cosmarul meu: daca ramaneam blocata in acea lume si nu aveam sa mai aflu vreodata ce-mi rezervase viata?
     Cei doi s-au enervat brusc si au luat-o din loc. Trasura a plecat, iar copiii aceia fericiti, cu cat se indepartau mai mult de realitate, cu atat deveneau mai obraznici, frustrati si tristi. Am stiut atunci ca am ales corect: ei pierdeau contactul cu realitatea, nestiind ca aveam si eu trasura mea din copilarie, pe care o tratam insa ca pe o amintire de pret, fara sa o prafuiesc pe drumuri nesabuite si pe care nimeni nu va pune vreodata stapanire.

No comments:

Post a Comment

UITAREA, by Brenda Stefanescu

Alergând după ceva, Am uitat. Ş i evident am ratat. Am alergat după mult, Ş i am uitat bucuriile mici Oferite de un licurici....