O calatorie neobisnuita in timp

       L-au botezat Napoleon pentru că auziseră ca personajul istoric cu acest nume fusese un fel de vedetă. Nu ştiau exact cine fusese, dar le plăcuse numele. Trecură anii şi Napoleon tot nu aflase nimic despre cel căruia îi purta numele. Dupa vreo 14-15 ani a terminat şi el in sfarşit clasa a XII-a. Ca şi celălalt Napoleon, fusese şi el un geniu: al chiulului şi al lenei. Mai avea doar de trecut bacalaureatul şi scapa de chinul vieţii sale: şcoala.

       În sfârşit a venit şi ziua cea mare. În ziua precedentă a fost puţin stresat, dar şi-a indesat bine căştile în urechi şi a dat volumul tare pentru relaxare maximă. Dormise doar cateva ore, dar se simţea deja victorios. Când a văzut subiectul, a incremenit: Napoleon Bonaparte.

       Or fi fost energizantele de ieri noapte, dar brusc se simţi smuls din bancă şi ateriză pe un câmp de bătălie. Un soldat veni în fugă spre el şi il întrebă: ‘Ce ordin dai, comandante?’. Un altul îi strigă: ‘Ce facem? Mai aşteptăm sau atacam?’. Un al treilea veni cu o depeşă: ‘Repede, comandante, oamenii aşteaptă decizia ta!’. Auzi pe cineva şuşotind: ‘Ce-o fi cu el?! Pare bulversat. Tocmai el, care putea face atatea lucruri deodată???!!!’.

       În acelaşi timp, printr-o ciudată coincidenţă, celălalt Napoleon se trezi în sala de examen a unui liceu bucureştean. Se uită în jur şi văzu nişte adolescenţi care se uitau când în tavan, când pe geam, când incercau să descifreze nişte hieroglife scrise in palmă. Unele fete işi ridicau din când in când, discret fusta şi incercau să copieze ceva scris pe genunchi. Geniu militar, Napoleon se gândi: ‘Ce debusolaţi sunt aştia! Eu cred ca au de câştigat o bătălie, dar ei nu-şi dau seama ce au de făcut. Privirea fugărita pe tavan, apoi pe geam, sub bancă şi apoi iar pe tavan denotă lipsă de pregătire. Par obositi, aşa că nu i-aş lua niciodată in armata mea, pentru că aş pierde sigur toate bătăliile.’

       Examenul se termină şi liceenii incepură să părăsească sala. Unii păreau satisfăcuţi, dar mulţi erau trişti sau ingrijoraţi. Majoritatea puseră la ureche o cutiuţă mică şi incepură să vorbească singuri.

       Se trezi înapoi pe câmpul de bătălie. Văzu in locul lui un lungan dezorientat şi-i dădu un brânci înapoi in veacul său: ‘Du-te înapoi in lumea ta buimacă şi agitată. Nu ştiu dacă veacul tău a câştigat bătălia, dar văd că oamenii mei sunt pe cale să fie nimiciţi din cauza ta. Nu ai reacţii rapide, nu eşti perspicace, nu eşti eficient şi mă enervez de simt că mă apucă iar gastrita.’

       Napoleonul nostru se trezi in faţa liceului. Nu-şi amintea nimic din timpul examenului, dar işi propuse ca, in cazul unui eşec, să acorde totuşi puţină atenţie manualelor pentru sesiunea din toamnă.

O planeta cum vreau eu

‘Ce bună ar fi acum o portocală!’ mă gândeam. Şi undeva în zare am văzut cum începe să se formeze o portocală. ‘Ia să o întreb pe pisica Vasilica dacă vrea să mănânce o portocală?’ Şi portocala a luat forma unei pisici portocalii. Oare pisicile pot mirosi a mere? Şi pisica cu gust de portocale a început să miroasă a mere. Oare pisicile portocalii cu gust de portocale şi miros de mere pot fi planete? În ce sistem solar?

 

 ‘Pot fi ce vrei tu’, mi-a răspuns pisica Vasilica cu gust de portocale şi aromă de mere. “Grozav! Eu vreau să fii o planetă. Planeta despre care trebuie să scriu în compunerea aceea nesuferită.’ ‘Permite-mi să mă prezint: din clipa aceasta sunt planeta ta. Planeta Vasilica în formă de pisică cu gust de portocale şi aromă de mere.’ ‘Eşti locuibilă? Te pot vizita?’ ‘Nu trebuie decât să-ţi doreşti. Trimite-mi un gând şi mă vei cunoaşte.’ ‘Wow! Ce plăcere să simt aroma de mere şi gustul de portocale!’ Cred că torcea, pentru că simţeam ceva vibrând sub picioare. Aş fi tors şi eu de încântare, dar nu ştiam cum. Mă simţeam bine, dar nu ştiam de ce. În fine, compunerea aceea antipatică dispăruse. Nu mă mai gândeam la ea.

 

 ‘Cred că o să mă mut aici. Pe planeta mea. O să mă împrietenesc cu gusturile, aromele şi o să mă joc cu cuvintele mele. Oare ora de română nu se poate ţine şi fără mine? Mă rog, dacă face doamna prezenţa, o să mă întorc. Dar o să o rog pe planeta Vasilica, în formă de pisică, cu gust de portocale şi aromă de mere, să se facă mică-mică şi să nu toarcă, pentru a o putea strecura în buzunar.  Şi când doamna n-o să se uite, o să o scot şi o  să mă joc cu ea şi cu celelalte cuvinte. 

'Hotul de carti' in 10 pasi

Comoara Piratilor: Capitolul 3 - DEZLEGAREA ENIGMEI

CAPITOLUL III - DEZLEGAREA ENIGMEI

     Tot restul serii, cele două familii au discutat cele întâmplate. Cine era omul în negru? De ce-i urmărea? Să anunţe oare Poliţia? Dar femeia care pretindea că este îngrijitoare? Cum se făcea că este mereu în preajmă? Şi ea îi urmărea?

- Veniţi repede! Cred că am găsit secretul hărţii din far! 

Comoara Piratilor: Capitolul 2 - CIMITIRUL CU INDICII

CAPITOLUL II - CIMITIRUL CU INDICII

- Ştiu eu un loc de pescuit grozav, înainte de Sulina!

- Am luat momeli speciale pentru ştiucă!

- Să nu uităm cremele de soare şi pălăriuţele pentru copii!

     Părinţii Teodorei şi ai lui Matei îşi făceau de zor planuri pentru vacanţa neaşteptată la Sulina. Trenul spre Tulcea mergea mai încet ca de obicei,

Comoara Piratilor: Capitolul 1 - MISTERUL STATUILOR

CAPITOLUL  I - MISTERUL  STATUILOR

     Canicula care topea Bucureştiul de două săptămâni i-a obligat pe părinţii bucureşteni  să găsească cele mai potrivite locuri din oraş pentru copiii lor, locuri  unde să se răcorească, dar să facă şi ceva util în vacanţa. Vechea casă a lui Nicolae Malaxa, actualul sediu al Institutului Cultural Român, părea să fie locul ideal, mai ales că îşi deschisese porţile pentru marele public, dar şi pentru ... cel mic! Atelierele de scris poveşti, de pildă, ori cele de fotografie sau desen, puteau umple o după-amiază toridă, aşa că Teodora şi Matei, cu părinţii lor de mână, au păşit în umbroasa  grădină unde, pe vremuri, faimosul industriaş pierdea voit sume fabuloase la poker, în favoarea Regelui Carol al II-lea... 

     Dar asta e altă poveste... A noastră începe îndată

Peisaj de toamna

     La ce ora a venit toamna? Este deja in padure si eu nici nu am observat-o. Pe unde a intrat? O fi trecut prin spatele meu si eu nu am simtit-o?
     O vad trecand printre copaci ca un creator de moda care isi studiaza cu atentie manechinele pentru a hotari cromatica si stilul.
     S-a hotarat. Stie exact ce are de facut. Imparte cu darnicie culori si lumini filtrate.
     Se transforma apoi in dirijoarea suprema. Coristii stau in fata ei drepti si sobri. Cate unul mai obraznic este pedepsit: pierde dreptul de a purta costumul aramiu. E de ajuns doar un gest si toate frunzele ii cad. Spectacolul continua. Este liniste. Agitatia a incetat. Vulpile roscate s-au cuibarit in vizuina, caprioarele zvelte si cerbii mandri s-au retras.
     Doar o ciocanitoare neatenta sta in varful unui copac. O fi uitat sa se uite la ceas. Toamna surade, insa ii face semn sa taca. Ciocanitul ei sparge linistea si motul ei alb nu se potriveste cu tema aleasa de toamna. Aduce prea mult a iarna, iar toamna nu se grabeste sa plece. Isi iubeste prea mult creatia: calda, linistita si luminoasa.