TRASURA COPILARIEI

     Ma intorceam de la scoala. Tocmai intram in casa cand pe strada mea a aparut o trasura impodobita, manata de doi copii.
     Trasura era plina cu adolescenti care se inghesuiau, dorindu-si ca aceasta sa ii duca din nou in perioada in care puteau sta degeaba fara sa fie pedepsiti. Le era dor de vremea cand nu erau obligati sa se duca la scoala, nu aveau responsabilitati si temele nu le rapeau tot timpul liber.. Puteau sa se joace toata ziua, puteau sa greseasca fara sa primeasca nota mica, pe scurt totul le era permis.
     Cei doi copii de pe capra imi faceau semn si ma invitau si pe mine in trasura lor. Vazandu-ma indecisa mi-au strigat pe un ton vesel avantajele de care m-as fi bucurat daca ma alaturam grupului lor. Am refuzat politicos, stiind ca, asemeni lui Pinocchio, adolescentii din trasura nu erau pe un drum bun, iar trasura aceea luxoasa avea sa se transforme intr-o caruta ponosita. Nu-mi dadeam seama daca erau golani sau doar copii visatori care sperau ca pot schimba cursul vietii, fara sa isi dea seama ca timpul nu poate fi oprit. Desi promisiunile erau atractive, m-am temut sa ma sui alaturi de ei, deoarece ma temeam ca visul lor sa nu devina cosmarul meu: daca ramaneam blocata in acea lume si nu aveam sa mai aflu vreodata ce-mi rezervase viata?
     Cei doi s-au enervat brusc si au luat-o din loc. Trasura a plecat, iar copiii aceia fericiti, cu cat se indepartau mai mult de realitate, cu atat deveneau mai obraznici, frustrati si tristi. Am stiut atunci ca am ales corect: ei pierdeau contactul cu realitatea, nestiind ca aveam si eu trasura mea din copilarie, pe care o tratam insa ca pe o amintire de pret, fara sa o prafuiesc pe drumuri nesabuite si pe care nimeni nu va pune vreodata stapanire.

POVESTEA SUBSTANTIVULUI

     In oras urma sa se realizeze un film si producatorii cautau actori. In rolul Verbului au ales un personaj care se agita, topaia si vorbea intr-una. Parea omul ideal. Cei cu imagintie bogata au primit rolul de Adjective. Prietenilor verbului au devenit Adverbe. Cei care aveau o dictie frumoasa si stiau sa numere bine au fost distribuiti ca Numerale. Niste actori tineri s-au bucurat cand au primit roluri marunte de Conjunctie, Prepozitie si Interjectie, caci se temeau de rolurile cu text lung, nu erau obisnuiti sa vorbeasca prea mult.
     Rolul cei mai consistent, de Substantiv, l-a primit un tip ce parea sa aiba o memorie foarte buna. Ceilalti au rasuflat usurati ca au scapat, dar el era fericit ca avea o multime de categorii gramaticale. I s-a dat si un inlocuitor, Pronumele, dar Substantivul nostru devenise deja putin ingamfat si spera ca nu va fi inlocuit prea des. Incepuse deja sa se joace cu numarul si genul, desinentele ii placeau la nebunie, era mandru de cazurile lui si foarte incantat ca are multe functii sintactice.
     Stiti care era singurul lui regret? Ca nu avea si el o diateza. Macar una mica. L-a intrebat pe verb daca nu poate renunta la una dintre ele, dar acesta avea si el mandria lui.
     Desi unii colegi fusesera fericiti ca au scapat de un rol greu, se uitau acum cu jind la jucariile Substantivului: cele 3 declinari, motiunea, substantivele mobile, ba chiar si epicene. Substantivul era insa un tip echilibrat, asa ca a avut grija ca jocurile sale sa ii ajute si pe ceilalti sa se exprime cat mai clar in rolurile lor.

O calatorie neobisnuita in timp

       L-au botezat Napoleon pentru că auziseră ca personajul istoric cu acest nume fusese un fel de vedetă. Nu ştiau exact cine fusese, dar le plăcuse numele. Trecură anii şi Napoleon tot nu aflase nimic despre cel căruia îi purta numele. Dupa vreo 14-15 ani a terminat şi el in sfarşit clasa a XII-a. Ca şi celălalt Napoleon, fusese şi el un geniu: al chiulului şi al lenei. Mai avea doar de trecut bacalaureatul şi scapa de chinul vieţii sale: şcoala.

       În sfârşit a venit şi ziua cea mare. În ziua precedentă a fost puţin stresat, dar şi-a indesat bine căştile în urechi şi a dat volumul tare pentru relaxare maximă. Dormise doar cateva ore, dar se simţea deja victorios. Când a văzut subiectul, a incremenit: Napoleon Bonaparte.

       Or fi fost energizantele de ieri noapte, dar brusc se simţi smuls din bancă şi ateriză pe un câmp de bătălie. Un soldat veni în fugă spre el şi il întrebă: ‘Ce ordin dai, comandante?’. Un altul îi strigă: ‘Ce facem? Mai aşteptăm sau atacam?’. Un al treilea veni cu o depeşă: ‘Repede, comandante, oamenii aşteaptă decizia ta!’. Auzi pe cineva şuşotind: ‘Ce-o fi cu el?! Pare bulversat. Tocmai el, care putea face atatea lucruri deodată???!!!’.

       În acelaşi timp, printr-o ciudată coincidenţă, celălalt Napoleon se trezi în sala de examen a unui liceu bucureştean. Se uită în jur şi văzu nişte adolescenţi care se uitau când în tavan, când pe geam, când incercau să descifreze nişte hieroglife scrise in palmă. Unele fete işi ridicau din când in când, discret fusta şi incercau să copieze ceva scris pe genunchi. Geniu militar, Napoleon se gândi: ‘Ce debusolaţi sunt aştia! Eu cred ca au de câştigat o bătălie, dar ei nu-şi dau seama ce au de făcut. Privirea fugărita pe tavan, apoi pe geam, sub bancă şi apoi iar pe tavan denotă lipsă de pregătire. Par obositi, aşa că nu i-aş lua niciodată in armata mea, pentru că aş pierde sigur toate bătăliile.’

       Examenul se termină şi liceenii incepură să părăsească sala. Unii păreau satisfăcuţi, dar mulţi erau trişti sau ingrijoraţi. Majoritatea puseră la ureche o cutiuţă mică şi incepură să vorbească singuri.

       Se trezi înapoi pe câmpul de bătălie. Văzu in locul lui un lungan dezorientat şi-i dădu un brânci înapoi in veacul său: ‘Du-te înapoi in lumea ta buimacă şi agitată. Nu ştiu dacă veacul tău a câştigat bătălia, dar văd că oamenii mei sunt pe cale să fie nimiciţi din cauza ta. Nu ai reacţii rapide, nu eşti perspicace, nu eşti eficient şi mă enervez de simt că mă apucă iar gastrita.’

       Napoleonul nostru se trezi in faţa liceului. Nu-şi amintea nimic din timpul examenului, dar işi propuse ca, in cazul unui eşec, să acorde totuşi puţină atenţie manualelor pentru sesiunea din toamnă.

O planeta cum vreau eu

‘Ce bună ar fi acum o portocală!’ mă gândeam. Şi undeva în zare am văzut cum începe să se formeze o portocală. ‘Ia să o întreb pe pisica Vasilica dacă vrea să mănânce o portocală?’ Şi portocala a luat forma unei pisici portocalii. Oare pisicile pot mirosi a mere? Şi pisica cu gust de portocale a început să miroasă a mere. Oare pisicile portocalii cu gust de portocale şi miros de mere pot fi planete? În ce sistem solar?

 

 ‘Pot fi ce vrei tu’, mi-a răspuns pisica Vasilica cu gust de portocale şi aromă de mere. “Grozav! Eu vreau să fii o planetă. Planeta despre care trebuie să scriu în compunerea aceea nesuferită.’ ‘Permite-mi să mă prezint: din clipa aceasta sunt planeta ta. Planeta Vasilica în formă de pisică cu gust de portocale şi aromă de mere.’ ‘Eşti locuibilă? Te pot vizita?’ ‘Nu trebuie decât să-ţi doreşti. Trimite-mi un gând şi mă vei cunoaşte.’ ‘Wow! Ce plăcere să simt aroma de mere şi gustul de portocale!’ Cred că torcea, pentru că simţeam ceva vibrând sub picioare. Aş fi tors şi eu de încântare, dar nu ştiam cum. Mă simţeam bine, dar nu ştiam de ce. În fine, compunerea aceea antipatică dispăruse. Nu mă mai gândeam la ea.

 

 ‘Cred că o să mă mut aici. Pe planeta mea. O să mă împrietenesc cu gusturile, aromele şi o să mă joc cu cuvintele mele. Oare ora de română nu se poate ţine şi fără mine? Mă rog, dacă face doamna prezenţa, o să mă întorc. Dar o să o rog pe planeta Vasilica, în formă de pisică, cu gust de portocale şi aromă de mere, să se facă mică-mică şi să nu toarcă, pentru a o putea strecura în buzunar.  Şi când doamna n-o să se uite, o să o scot şi o  să mă joc cu ea şi cu celelalte cuvinte. 

'Hotul de carti' in 10 pasi